Ca soarele într-o zi înnorată, momentele pline de strălucire ale neamului român ne sunt ascunse, norii fără sfârșit trec mereu deasupra văzduhului nostru, suflați de vântul nefast al unei dictaturi cu haine democratice, eclipsând soarele românismului autentic.

Tendința, când vedem gradul de eroziune economică, social-politică și intelectuală la care a ajuns țara, este să disperăm, să fim deznădăjduiți, depresivi.

Când suntem supărați și în nevoie de ajutor, pe cine contactăm? Primii la care apelăm sunt părinții, frații, familia noastră și prietenii.

La fel ca națiune, în momentele când ne aflăm pe culmile disperării, apelăm la familia neamului, la strămoșii noștri care prin înțelepciunea, curajul și voința lor au scris istorie, deci de la care putem trage învățătură.

Un moment cenzurat în toate manualele de istorie, nemenționat de nici un post de televiziune, nescris în niciun ziar tipărit, este momentul 1937, un miracol în istoria României și un moment de nădejde milenară care taie istoria în două și prin care ne înălțăm, risipind norii.

MOMENTUL 1937

Vasile Poșteucă:

S-au scurs ani de la încheierea capitolului precedent. Avem totdeauna ceva mai important, mai urgent, de făcut. Ne lăsăm furați şi duşi de şuvoiul vietii, amânăm, uităm.

Mă întorc la aceste însemnări despre Căpitan şi miracolul revoluţiei legionare, cu un sentiment de vinovăție, cu conştiinţa de a fi neglijat cea mai esenţială datorie a inimii şi a metaforei mele.

Ajute-mi Dumnezeu ca măcar de-acum încolo, să mă țin mai aproape acestor mărturii, ce-mi aprind şi limpezesc sufletul. Ce mă mântuie. Stau să descriu momentul 1937.

Un moment în eternitatea destinului românesc.

Un chinuit şi glorios deceniu în tinereţea mea, în visul meu românesc. Zic un moment, înţelegând: un miracol. O schimbare la fată, la inimă, a întregului neam românesc.

Fenomenul spiritual al acestei schimbări s-a întâmplat între 1922 şi 1937. Începuturile eu nu le-am cunoscut. Eram copil pe atunci. Eu am intrat în şuvoiu in 1930, deşi ochii minţii au început să vadă drumul tragic şi luminos al neamului de prin 1928. Dar am fost binecuvântat de cer să fiu părtaş şi purtător de steag în anii de apogeu şi biruință ai acestei mari transfigurări româneşti.

Am ales anul 1937, pentru că în alegerile acelui an, neamul nostru a dat şi a trecut examenul cel mare.

Si-a dovedit găsirea de sine, ajungerea acasă, schimbarea la față. Comparate cu imensele etalări de corupţie şi ignoranță din campaniile electorale dintre 1920 şi 1936, când votanții desfundau butoaiele de rachiu şi vin, puse pentru ei, la marginea drumurilor, îmbatându-se şi sfârşind ziua ca animalele, prin şanturi, fără să ştie pentru cine au votat şi dacă au votat; când partidul de la guvern folosea jandarmeria şi armata pentru a fura urnele, arestând oamenii politici din opoziție şi maltratându-i până la nerecunoaştere şi imbecilizare; când masele largi ale poporului nu aveau nici cea mai vagă idee despre felul cum e guvernată şi exploatată țara întreagă; când neamuri şi forțe străine puneau stăpânire pe bunurile cele mai de seamă ale neamului nostru, lăsându-ne săraci ca degetul, în propriul nostru pămănt; comparate cu acest trecut ruşinos şi jalnic, alegerile din 1937 au însemnat o mare biruinţă pentru neamul românesc.

Ca rezultat al educaţiei legionare, tăranii şi muncitorii n-au mai ieşit la băut şi la spart capete de adversari politici, la vinderea ignorantă, animalică a ţării, a propriilor lor drepturi şi destine. Ci au ieşit în ordine, în coloane de marș, cântând ca să-şi exprime voinţa, să aleagă, să dea votul, exercitând cel mai elementar şi sfânt drept democratic. Dreptul de a-i alege pe conducători.

Si drept rezultat al acestei votări conştiente (alegătorii nici n’au atins butoaiele cu băutură. Le-au înconjurat. În multe comune şi centre de votare le-au spart cu toporişca, lăsându-le să curgă în şanțuri, asistând la spectacol, cu demnitate şi mândrie. Cu o ameninţătoare trezie!) a fost pentru prima dată in istoria României moderne că guvernul care a prezidat alegerile nu a împlinit majoritatea cerută de lege şi a fost trântit de la putere.

E adevărat că această biruinţă ne-a fost spre mare nenorocire pe plan național. Am fost ca o grădină de zarzări care a înftorit prea devreme. Condițiile sudest-europene nu erau deloc favorabile acestei formidabile schimbări la faţă. Văzându-se amenințat, in fărădelegile sale, regele scelerat Carol al II-lea a abolit Constituţia şi a proclamat dictatura regală.

Cu acest act de mare trezire, care se datoreşte in întregime Căpitanului şi şcolii lui legionare, neamul nostru a stârnit ura satanică a regelui criminal şi dement, a mafiei iudaice, şi, prin acestea, a fost lovit în moalele capului. Și-a pierdut ultimul dram de libertate politică.

Căpitanul, marele educator, a fost târât în procese nedrepte şi apoi omorît. Tineretul țării, care a văzut lumina, a fost scoborît in prigoane şi-n întunerecul temniţelor, iar marele mase ale poporului, tărănimea şi muncitorimea, au fost scoborîte în cea mai neagră robie.

Şi această robie continuă şi azi. S-au schimbat numai tiranii. Robia a rămas aceeaşi. Poporul nostru n’a mai avut ocazie să-şi demonstreze trezia şi demnitatea, pe care le-a înscris şi dovedit în Decembrie 1937.

Cele mai multe voturi atunci le-au obținut Țărănişţii, care au făcut pact cu Mişcarea Legionară (Partidul Totul pentru Țară). În al doilea rând am venit, ca număr de voturi şi de mandate electorate, noi, Legionarii. Liberalii, uneltele regelui mişel, au suferit cea mai ruşinoasă înfrângere din analele istoriei noastre politice.

Vreau să subliniez aci, pentru cei de mâne, că biruința momentului 1937 nu a constat în voturi. Ci în lecţia dată tiranului şi cetelor lui de corupători, de politicieni venali şi trădători. Si mai ales în demnitatea comportării maselor alegătoare.

N-au mai fost mase de ignoranți, de bătăuşi şi bețivi, cu pânea subțioară şi clondirul de trăscău în mână. Nu. Au fost coloane de ostaşi ai unei formidabile credinţe, pâlcuri şi cete de arcaşi, hatmani şi crăişori, venind par’ că din străfunduri de istorie, pentru a ptini un moment unic, de sărbătoare a neamului românesc înviat. Un moment de mare iluminare mistică, până’n cele mai îndepărtate colţuri ale pământului şi fiinţei româneşti. Un moment in care neamul se vede şi-si ceteşte chemarea de destin, datoriile omeneşti şi spirituale date lui de Dumnezeu pe planetă.

Alegerile din 1937! Au fost sute de cazuri când sate şi sectoare întregi nu au votat. S’au oprit in fata sectiilor de votare.

Au ţinut ore de tăcere şi demnitate, refuzând să ridice mănuşa provocărilor jandarmereşti.

Apoi in aceeaşi imensă şi grăitoare tăcere s-au întors acasă. In această ţinută de trezie şi mândrie legionară, a fost mai mult decât o votare. Mult mai mult decât un câştig electoral. Prin această comportare, cu totul nouă, necunoscută şi nepretuită mai înainte, neamul nostru si-a găsit centrul spiritual.

Cu zece ani înainte, prin 1927-1930, nimeni n-ar fi crezut că deşteptarea şi educarea, disciplinarea tărănimii române, vor fi, vreodată, posibile. Crearea omului nou a fost miracolul la care eu am fost părtaş şi martor, in anii tinereţii mele, din România.

Omul nou român a biruit in 1937. Atunci nu s’a dat numai o bătălie electorală oarecare. A fost o bătălie de destin. Un examen prin care ne-am dovedit dreptul la viaţă, omenie şi adâncă teamă de Dumnezeu, pe plan istoric. Mail mult: pe plan de veşnicie.

* * *

Ar putea ţinea, frumos şi cu mare îndreptăţire, ipoteza că de-ar mai fi putut avea privilegiul istoric al câtorva decenii de pace, din conştiinţa înaltă a acelui moment 1937, neamul nostru s-ar fi putut mântui, creându-şi un cuib pământean, puternic şi stând de exemplu viu altor neamuri, făcând visul milenar al împărăției cerurilor printre oameni, posibil.

N-am avut condiții favorabile. Nu ne-am putut sălta din a-istorie. N-am putut ieşi din blestemul de neam mic, pus în calea tuturor răutăților şi năvălitorilor. Biruința trezirii din 1937, ne-a dat direcție verticală, ne-a împins în jertfă şi martiriu.

Aici, în acest punct, a fost Căpitanul cu adevărat profet: şi-a văzut şi prezis biruința prin martiriu. Cu ziduri de iarnă, ură şi hrăpăreţie satanică împrejur, n-am avut încotro creşte decât înspre cer, spre ziua cea mare a învierii neamurilor.

Noi, Românii, am realizat măcar atât: am fost jertfiți, fără a trăda şi a ne trăda. Hitler nu are drept la înviere. Pe el l-a distrus mânia lui Dumnezeu pentru mişelii şi trădări, pentru ucideri de oameni fără judecată. Căpitanul însă a primit crucea martiriului pe drumul unei mari, luminoase şi drepte credințe, oferindu-şi jertfa ca pe-un preț al ispăşirii în numele întregului neam românesc.

Momentul 1937 ne-a pus în contratimp cu istoria, dar ne-a botezat într-o splendidă şi supremă conştiintă de neam al lui Dumnezeu, de neam care se vrea plinitor al dragostei lui de Hristos.

* * *

Am numit momentul 1937 un miracol, deoarece ridicarea țăranului român la un asemenea nivel de conştiinţă şi demnitate, nu părea în niciun chip, posibilă.

Atât prietenii cât şi duşmanii, toți politicienii corupți ai acelor vremi, ne taxau drept idealişti incurabili, visători, nebuni. Ei se mândreau cu înțelepciunea de a vedea şi accepta realitatea. Noi eram pentru ei dezaxați, huligani, extremişti.

A le striga adevărul in față şi a vedea o mântuire prin schimbarea oamenilor, prin creşterea unui alt om român, era pentru ei deranjare mintală, crimă, lipsă de simț patriotic.

Regelui criminal şi preacurvit, dominat total de Esthera Elena Lupescu şi de camarila ei satanică, guvernele de înstrăinați şi trădători, dacă nu deadreptul de străini de neamul şi sângele nostru, partidele politice compuse din trepăduşi şi levantini, din degenerați morali, dornici de măriri şi afaceri oneroase, pe spinarea neamului, şi dedesubtul acestora infinita şleahtă de tineri imorali, de ţinători de paltoane, stâlpi de cafenele şi pierdevară, de puturoase cocote masculine şi pervertituri degenerate, toti aceştia formau pătura suprapusă, gata să sugă şi ultima picătură din sângele neamului, să vândă ţara oricui ar oferi un ban mai mult, gata de dezertare şi fugă in fața oricărui pericol, în fața oricărei obligatii la muncă sau la jertfă.

De la această clasă de ciocli, de stârpituri iudaizate şi levantine, nu se putea aştepta la o trezire, o schimbare de direcție în administrarea politică şi economică a nației noastre. Cu atât mai puțin se putea aştepta de la ei, o schimbare la față, o revoluție interioară, creşterea unui om nou. Un om de curaj şi muncă, de incandescentă dragoste pentru neam şi țară.

Pe de altă parte, nici țăranii şi nici muncitorii nu mai vedeau nicio zare de lumină şi mântuire înaintea lor. Bătuți de sărăcie şi jandarmi, storşi de biruri până la sânge, înşelați şi dezamăgiți de toate partidele politice, care au dat toate averile neamului în exploatarea nemiloasă a străinilor (străini ce-au năvălit pe trupul țării ca stolurile de corbi peste cadavrele din pustie), ei nu mai îndrăzneau să-şi ridice privirile din pământ, nici să mai nutrească nădejdi. Iar cât despre îndrăzneala de a mai protesta, nici vorbă.

Buni din fire, muncitori, plini de credintă in Dumnezeu, stăpâni mândri pe bucățica lor de pământ, pricepuţi creatori de folclor, perfectându-şi de-alungul secolelor o rânduială a lor proprie şi un splendid fel de a vedea lumea şi viața, ei au rămas total dezarmați in fața invaziei jidoveşti, în a-i robi prin bani şi băuturi alcoolice, prin minciună şi necinste. Prin ei înşişi, prin propria lor putere, ei nu s-ar fi ridicat nici în câteva sute de ani.

Aci, a trimis Dumnezeu profetul.

Învăţătorul care a înfãptuit miracolul deşteptării. Codreanu i-a deşteptat şi organizat întâi pe studenţi. Si, prin ei, apoi a împlinit marea misiune a regăsirii țărăneşti şi muncitoreşti, pe linia mare, eternă, a destinului românesc.

Pornind de la icoană şi smerită rugăciune, el a şcolit întâiu studenţii, informându-i, deşteptându-i, înviindu-le în inimă și-n gânduri idealul independenţii şi măririi româneşti, dezvoltând în ei omul de caracter şi onoare, luptătorul corect şi jertfelnic, şi alcătuind, din ei, cu răbdare şi mare pricepere, o elită a neamului, Cruciaţii, care mai târziu aveau să cutreere plaiurile şi şesurile româneşti, pentru a-i trezi pe ţărani şi muncitori, pentru a da alarma in fața pericolului de moarte al invaziei şi corupţiei jidoveşti, strigând pe toate drumurile şi potecile, ca-n vremuri de furtună: Patria! Patria! ! Patria! ! !

Vorbind de momentul 1937, am pomenit epoca de la 1922 până la 1937. Adevărata educaţie şi luptă legionară n-a luat decât un deceniu plin, pentru a marca biruinţa din Decembrie 1937.

Înființată la 24 Iunie 1927, Legiunea a pornit în mod intens educaţia spirituală in cuiburi şi garnizoane. (E adevărat că frăţiile de cruce, au fost pornite de Ionel Moţa, cu ani înainte (1924), dar ele nu vor lua parte directă la luptele politice, la marile bătălii electorale, la pătrunderea în masele ţărăneşti şi trezirea lor, la repunerea lor pe linia de demnitate şi conştiință românească din vremile de glorie voievodală, de jertfelnică răzmeriță pentru libertate.) Şi într-un deceniu a întors neamul pe dos.

În aceasta constă miracolul trezirii ţărăneşti dela 1937. O schimbare la față a unui neam, înfăptuită în zece ani de cântece şi marşuri, de prigoane şi închisori, de credință şi moarte. Marele suflet al Căpitanului a înfăptuit imposibilul.

Se laudă Americanii (povestea vine dela trupele de elită ale marinei americane) că, la ei, problemele grele de tot sunt rezolvate imediat, iar cele de-adreptul imposibile iau puţin timp. Dacă aplicăm această zicală luptei de refacere spirituală a Americii, ea devine o amară ironie. Problemele grele iau o eternitate, iar imposibilul trebuie trecut în seama lui Dumnezeu.

Sunt în Statele Unite sute de mişcări de renaştere spirituală, de mântuire naţională, mii de comitete de combatere a ateismului şi a comunismului, mii de mari predicatori, care țin imense meetinguri şi întorc pe oameni la Biserică şi Hristos. Dar în ciuda tuturor acestor zgomotoase şi pompoase eforturi, rezultatele sunt zero. Zero tăiat in două şi ridicat la pătrat. Pomii lăudaţi ai reînvierii şi redeșteptării americane, nu au dat încă nici o roadă. Nici un măr pădureț măcar. Aceleaşi grozave slogane ca-n 1940 şi 1950. Şi iată suntem acum în 1970 și profeţii apar şi dispar ca ciupercile pe gunoaie. Şi nici o urmă de îmbunătățire ori regăsire spirituală în America.

Care să fie explicaţia acestui blestem de ariditate şi paragină? De ce le aplică Dumnezeu americanilor această pedeapsă a inutilului, a zădărniciei? Răspunsul poate fi numai unul. Stăm in faţa negustorilor de vorbe, a impostorilor gălăgioşi, a falşilor profeţi. Vânturătorii de vorbe isusnice, nu cred în ce spun şi ce pretind a înfăptui. Vântură vorbe goale. Ori şi mai rău: plinesc operă de confuzie, ridicând fațade elegante dar mincinoase, servind pe Anticrist.

In fond, o mişcare sănătoasă ar putea schimba Statele Unite la faţă în cel mult 20 de ani. Cu credință şi jertfă, cu ajutorul mijloacelor moderne de propagandă, trezirea maselor americane, la omenie şi dragoste cristică, ar fi posibilă.

În tot cazul ştiind exact ce-a voit şi neprecupețind nicio jertfă, Căpitanul a reuşit să înscrie, în istoria sbuciumată a neamului romănesc, momentul 1937.

Țăranii din slugi şi umbre timorate ce erau sub teroarea şi batjocura lăcustelor politicianiste, conduşi din umbră de masonerie şi exploatati până la sânge şi măduvă de hoardele jidoveşti, nemiloase, s-au putut ridica din nou la rolul de stăpâni pe ogoare, pe munți, pe ţară.

Pentru prima dată, dela 1859 încoace (de la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Principatelor Unite) țăranii s-au dus la urnele de vot cu mândrie şi demnitate. Trezi. Cu răspundere față de morții neamului şi față de generaţiile viitoare. Cu credință în Hristos, cu adâncă teamă de Dumnezeu. Şi au votat. Au ales pe cine au ştiut şi vrut ei.

I-a fost dat neamului nostru mic, smerit şi necăjit, bântuit de toate calamităţile şi nedreptăţile istoriei, să se cuminece din acest zbor pe verticală, din acest mare moment de mistică naţională, de cutremurător extaz, pentru a-şi da seama că Dumnezeu i-a deschis şi hărăzit adevărata dimensiune a împlinirii de destin: dimensiunea verticală a credinţei şi omenei, a onoarei şi luptei jertfelnice, a marilor virtuti cristice.

Iată de ce cred nelimitat, cu toate flăcările inimii, în destinul major al neamului românesc.

Se spune că învăţătorii şi profesorii germani au creat Germania lui Bismarck in 80 de ani de predică de la catedră, de învățământ luminat, pus în slujba Patriei.

Momentul 1937 ne-a luat nouă, Românilor, un splendid deceniu de rugă şi credință, de efort luminos şi generos, de jertfe cu bucurie acceptate. Un deceniu în care floarea tineretului s-a lăsat educată şi disciplinată, dusă la luptă de inima profetică a Căpitanului.

Vin şi zic, din adâncul convingerilor mele, acum, că neamul care a putut înscrie momentul 1937, în viaţa sa, în istoria lumii şi-n voia lui Dumnezeu, nu va muri niciodată.

El are dreptul la un viitor de libertate şi de mari realizări culturale şi spirituale. Întru acest neam a binevoit Dumnezeu și va binevoi şi de-acum încolo, pe măsura smereniei şi vredniciei noastre, miluindu-ne pentru martiriul Căpitanului şi al lui Ionel Moța, miruindu-ne cu cinstea de premergători între popoarele lumii.

Sursa: