Prin aceste necazuri vremelnice se izbăvește de muncile veșnice cel întristat

De ai fi socotit iuțimea muncilor veșnice, ți s-ar fi părut cele mai mari necazuri, ca niște jucării în viața aceasta; fiindcă cea mai mică muncă a iadului este mai rea decât toate cele vremelnice.

Gândește-te dar tu, cel ce suferi, – la acel loc lipsit de toată bucuria și prea întunecos, ca să biruiești, prin cea mică durere, pe cea mai mare. Cugetă la acea cumplită muncă, la acel loc a toate mistuitor, la scrâșnirea dinților, la tartarul cel prea friguros, la întunerecul cel dinafară și la celelalte vrednice de plâns și de tânguire, la vederea cea înfricoșată a dracilor și, pe scurt, la felul tuturor muncilor cu care se vor pedesi toate simțirile noastre, fără vreo milă și fără nădejde să se sfârșească vreodată. Și, după ce vei cerceta acestea, cu luare aminte, socotește de câte ori ți se cădea să te osândești la aceste munci, în care se vor arde alții pentru mai mici păcate decât ale tale, fiindcă au murit de năprasnă și nu au avut vreme să se pocăiască. Așadar, dacă ești vrednic de acele munci veșnice, nu este o mare facere de bine de a-ți da Milostivul Dumnezeu aceste mici necazuri, pe care le ai, ca să te izbăvești de acele neîncetate și cumplite?

Câtă deosebire este între sărăcia ta și aceea care este cea mai din urmă foamete și între ticăloșia neauzită ce o suferă acei osândiți în acel loc întunecos și lipsit de mângâiere unde nu se dă nicio picătură de apă celui însetat, ca să-și răcorească limba! Ce asemănare are necazul, întristarea și durerile boalei tale, ocările, necinstea, mâhnirea și orice altă strâmtorare, care poate să ți se întâmple aici vremelnic, cu acea suferință mare pe care o vor avea ticăloșii osândiți să zacă în acel foc nestins, să se ardă fără odihnă, neîncetat?

Deci, care om înțelegător se va plânge în acest necaz vremelnic prin care se izbăvește de muncile cele nesfârșite? Cine nu va alege mai bine să petreacă toată viața sa în necazuri și în felurite suferințe, decât să se muncească după moarte, fără sfârșit? 

Ascultă și pilda, să te încredințezi mai bine de acest adevăr. Se arată într-o carte ce se cheamă „Grădina Pildelor” la fila 37, că a murit un om care avea soție și copii, și a doua zi după rânduiala lui Dumnezeu a înviat mortul, care s-a dus îndată la biserică și a dat lui Dumnezeu mulțămită, precum se cuvenea. După aceasta, a gătit casa sa și a împărțit săracilor averea lui, dând și copiilor și soției sale puțină parte, pe cât le ajungea, ca să trăiască sărăcăcios. Apoi a plecat la un loc pustiu, a zidit o colibă mică lângă un râu și pustnicea în aspră petrecere. În timpul iernii intra îmbrăcat în râu și ședea până ce-i înghețau de ger hainele; și când acestea erau cu totul sloi de gheață, ieșea jumătate mort din râu;- și având pregătit un vas cu apă fiartă, intra în el și sta până ce se topea gheața; apoi intra iarăși în râu ca mai înainte. După aceea intra iarăși în vas și așa făcea toată iarna. Alți pustnici, ce erau aproape de el, îl sfătuiau să înceteze această asprime, ca să nu se omoare mai înainte de vreme, cu astfel de chinuire neobișnuită. Iar el răspundea acestea: De-ați fi văzut, fraților și părinți ai mei, câte am văzut eu în munca iadului, în ziua când am murit, mai mare nevoință ați face. Și îndemnându-l să le povestească acestea, pentru Domnul, a răspuns: Când a ieșit sufletul din ticălosul meu trup, m-a însoțit un tânăr foarte strălucit și m-a dus într-o pădure mare unde erau două bălți, una plină de foc și alta de gheață și zăpadă. Aceste bălți erau pline de suflete omenești pe care le munceau dracii, scoțându-le dintr-o baltă și aruncându-le în cealaltă, și iarăși în cea dintâi. Și după aceea m-a dus într-un loc întunecos, de unde ieșeau strigăte, vaiete și țipete nenumărate, dar ca să văd pe cineva nu puteam: ci vedeam numai că ieșeau în sus, din fundul iadului, niște oameni tot de foc, ca niște scântei, și venea un miros greu. Văzând acestea, au alergat spre mine mulțime de draci cu căngi înroșite să mă răpească; și atunci, arătându-se o lumină ca o stea, nu i-a lăsat, ci le-a zis: Stăpânul a poruncit ca să se întoarcă acest suflet în trup, să facă pocăință; și așa m-a înviat. Pentru aceasta, iubiților, am ales mai bine a mă munci puțină vreme aici, decât în iad, veșnic. 

Așa a făcut acest om tare ca diamantul, până la moartea sa, când s-a dus în veșnicele locașuri, prin această muncă de puțină vreme.

Să ai și tu răbdare în necazul tău, nu cârti, ci mai ales mulțumește pentru bunătatea ce-ți face prea bunul Dumnezeu ca să te izbăvească, prin această puțină durere, de acele nepovestite munci.

Sursa: „Mântuirea Păcătoșilor”, pg. 177-179, Editura Egumenița 2009

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s