În celulă cu Badea Trifan: mărturisitor și trăitor al credinței ortodoxe

Pe avocatul Trifan l-am cunoscut în celula 32, la Gherla. Auzisem în închisoare de grupul Marian, fostul șef al județului Brasov și de Trifan, fost prefect legionar de Brasov, condamnați la ani grei de închisoare încă de pe timpul lui Antonescu. Un alt grup de legionari condamnati atunci se strânsese în jurul lui Biris. Cele două
grupuri aveau două atitudini diferite însă. Unul trăia si simtea în spiritul Părintilor răsăriteni, iar altul trăia si gândea în spiritul Părintilor apuseni.*

*nota editorului: Diferentierea este foarte bine făcută. Cea mai mare poruncă din lege este «Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău si din toată puterea ta» (Marcu 12, 30); «Şi aceasta este viata vesnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, si pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis» (Ioan 17, 3). Numai cine Îl iubeste pe Dumnezeu poate să-L cunoască, după cuvintele Sfântului Apostol Petru: «Puneti si din partea voastră toată sârguinta si adăugati la credinta voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunostinta, la cunostintă: înfrânarea; la înfrânare: răbdarea; la răbdare: evlavia; la evlavie: iubirea frătească, iar la iubirea frătească: dragostea ‹de Dumnezeu›. Căci dacă aceste lucruri sunt în voi si tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoasterea Domnului nostru Iisus Hristos. Iar cel ce nu are acestea este slab văzător si orb si a uitat de curătirea păcatelor lui de demult» (2 Petru 1, 5-9). Dragostea nu izvorăste din minte, ci din inimă. Orice cugetare despre Dumnezeu păleste în fata simtirii Lui cu inima. Iată deci că grupul lui Trifan era cel ce trăia întru Adevăr. Pe de altă parte, nu există Părinti Răsăriteni si Apuseni. Împărtirea aceasta apartine scolasticii apusene, de care s-au contaminat si scolile de teologie din Răsărit. Rătăcirea apartine Apusului, care, începând cu Augustin, Boethius, Isidor de Sevilla, Theodulf, Alcuin si cei de după dânsii (precum Thoma d’Aquino), au pus cugetarea despre Dumnezeu mai presus de trăirea Lui. Aceasta i-a dus la toate rătăcirile lor. Tot ei au fost cei care, numindu-i „doctori si Părinti” ai Bisericii pe cei enumerati mai sus (când ei, de fapt au fost cu totii niste înselati), i-au pus în umbră pe trăitorii Ortodoxiei din Apus (Sfântul Ciprian, Sfântul Ambrozie, etc). De aici diferenta mentionată de Dumitru Bordeianu. Biserica Ortodoxă a Răsăritului a osândit rătăcirile intelectualiste ale unor Origen, Didim, Evagrie, Mihail Psellos, etc., drept erezii.

Perioada de închisoare 1954-l964, a fost pentru noi, tineretul Legionar, una de armonie, întelegere, împărtăsire de cunostinte si de dragoste, spre deosebire de anii 1949-l954, (cinci ani de inactivitate intelectuală), cei mai întunecati din viata noastră.

Celulele se transformaseră în săli de cursuri, de liceu si universitate. Ţăranii si muncitorii învătaseră limbi străine, memoraseră sute de poezii, stiau matematică, fizică, chimie etc. si, nu rareori, se angajau în discutii filozofico-religioase. Fiecare detinut punea la dispozitia celorlalti tot ceea ce acumulase cu timpul.
Meritul pentru această armonie si pentru revenirea celor tineri în sânul Legiunii a fost mai ales al Bădiei Trifan, veteran în închisoare, cu patrusprezece ani deja executati, si al profesorului, filozofului si poetului ardelean din Cluj, Ion Munteanu.Munteanu făcea parte din elita legionară.

În schimb, Badea Trifan, apartinea generatiei eroice a Căpitanului. De aceea era privit de noi, tinerii, ca un mit; cuvântul lui si al printului Alexandru Ghica, cu care iar am stat în celulă, era pentru noi lege.
Ceea ce as dori să scot în evidentă în acest capitol este, mai ales, modul de gândire si trăire al celor două orientări: răsăriteană si apuseană. Marile personalităti care reprezentau cele două lumi, mă preocupau în mod deosebit. După iadul din care scăpasem si după întâlnirea cu Jimboiu, setea mea de învătătură mă împingea să aflu câte ceva si despre alte moduri de trăire a vietii crestine*

*nota editorului: Nu există „mai multe moduri de trăire crestină”, după cum nu există mai multe Biserici ale lui Hristos. Adevărul este unul si neîmpărtit si se găseste exclusiv în sânul Bisericii Dreptmăritoare. „Alte moduri” si alte „biserici crestine” sunt ereziile, sectele care s-au desprins din Biserica Universală dintre care, cea mai importantă, ca număr de aderenti si putere politică, este erezia catolică. Asa-numitul „greco-catolicism” nu reprezintă decât formula hibridă prin care cezarismul papal a reusit să-si împlinească visul secular: nimicirea dreptei credinte în părtile românesti, moștenitoare ale Bizantului, distrus tot de catolici, prin aliatii lor păgâni, turcii osmanlâi.

Ion Munteanu era, dintre exponentii intelectuali greco-catolici din Cluj, cel mai receptiv la tot ceea ce se întâmpla în cameră. Un intelectual de vârf, cult si talentat: scriitor, filozof si poet, stăpânit de rationalismul apusean, nu mai păstrase nimic din Ortodoxie*. În discutii, căuta să mă atragă în sfera lui de influentă, să gândesc, si să trăiesc ca el.

*nota editorului: „Rațiunea lumească nu are nici un loc în viata duhovnicească. În epoca noastră înmultindu-se cunoștințele, încrederea în rațiune a zguduit credința din temelii si a umplut sufletele de semne de întrebare și de îndoieli. De aceea suntem lipsiti de minuni, pentru că minunea se trăiește si nu se explică prin rațiune. Dimpotrivă, credința în Dumnezeu aduce la noi puterea Dumnezeiască și toate concluziile omenesti le răstoarnă. Face minuni, învie morti și lasă stiinta cu gura căscată. Cel ce crede că va putea cunoaste tainele lui Dumnezeu cu teoria exterioară, stiintifică, seamănă cu neghiobul care vrea să vadă raiul cu telescopul (Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere si dragoste pentru omul contemporan)

Opusul lui, prin judecata si trăirea crestin-ortodoxă, Badea Trifan, era mai cald si cuvântul lui îmi mergea la inimă, nu se adresa rațiunii*

*nota editorului: «Omul caută la fată, iar Dumnezeu caută la inimă» (I Împărati 16, 7). Iată un împlinitor al cuvântului: «Dă-Mi, fiule, inima ta, si ochii tăi să păzească căile Mele» (Pilde 23, 26)

În această atmosferă, ca unul ce trăiam ortodoxia, eu l-am ales drept călăuză pe Badea Trifan; nu l-am respins însă nici pe Munteanu.
Se apropia Pastele lui 1955. Trecuse un an de la minunea săvârsită de Dumnezeu cu mine si un an de la cunoasterea lui Jimboiu.
Săptămâna Patimilor acestor sfinte Pasti a fost pentru mine o adevărată aniversare; am trăit-o în căintă si smerenie, sufletul meu era mereu atintit spre Golgota. În general, toti trăiau cu smerenie Patimile Fiului lui Dumnezeu.
De multe ori suntem înclinati să credem numai ceea ce vedem.
Şi atunci ni se pare că nu mai avem nevoie de credintă, deoarece credinta operează acolo unde nu vedem si unde posibilitătile de cunoastere ratională devin neputincioase.
Nu observasem cum a trăit săptămâna Patimilor Jimboiu, în 1954, pentru că el era foarte discret în manifestări; în schimb l-am văzut pe Badea Trifan, de Luni si până în Sâmbăta Mare.
Ceea ce am văzut la el a fost mai mult decât impresionant. Luni dimineata am vrut să stau de vorbă cu el, despre trăirea duhovnicească din această Sfântă Săptămână. Spre marea mea surprindere însă, când m-am apropiat, am observat cum plângea cu siroaie de lacrimi. Cei din cameră, la dorinta lui, îi rezervaseră un
colt pe prici. Mi-a fost rusine că l-am deranjat si toată Săptămâna Patimilor n-am mai putut sta de vorbă cu el. Era retras în acest coltisor si plângea în continuu, privind cu ochii sufletului si simtind cu inima suferintele Fiului lui Dumnezeu răstignit pe cruce, pe Golgota. Îi impresionase pe toti cei din cameră într-atât, încât întreaga Săptămână Mare a fost una de doliu.
Mișcat de cele văzute la Badea Trifan, mi-am îndreptat atenția si la Ion Munteanu si m-am convins de diferența dintre trăirea ortodoxă si cea catolică. Trifan trăia cu inima, Munteanu cu rațiunea.
Pe Munteanu nu l-am văzut o singură dată să verse o lacrimă pe tot parcursul Săptămânii Patimilor, în timp ce Trifan plângea cum plânge o mamă care si-a pierdut unicul copil. Trifan simtea calvarul de pe Golgota, pe când Munteanu îl gândea. M-am convins apoi pentru tot restul zilelor mele, să-i imit pe
Jimboiu și pe Badea Trifan, ca pe frații cei mai apropiați de sufletul
meu
.
M-am întrebat câti crestini de pe pământ sunt în stare de o trăire ca a lor? Iar eu, putea-voi oare vărsa o lacrimă, privind cu ochii sufletului către Golgota? Da! Dumnezeu m-a învrednicit de cutremurul jertfei!

Sursa: Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaștina disperării

Dă clic pentru a accesa dumitru-bordeianu-marturii-din-mlastina-disperarii.pdf

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s