CÂTEVA OBSERVAȚII ASUPRA DEMOCRAŢIEI

Voiesc ca în paginile ce urmează să fac câteva însemnări trase din experienţa zilnică în aşa fel încât să poată fi înţelese de orice legionar tânăr sau muncitor.

Trăim în hainele, în formele democraţiei. Sunt oare bune? Încă nu ştim. Un lucru însă îl vedem. Îl ştim precis. Că o parte din naţiunile cele mai mari şi mai civilizate din Europa au aruncat aceste haine şi s-au îmbrăcat în altele noi. Oare să le fi aruncat de bune? Alte naţiuni fac toate sforţările să le arunce şi să le schimbe şi ele. De ce? Să fi înnebunit oare toate naţiunile? Şi să fi rămas numai politicienii români cei mai înţelepţi oameni din lume? Pare că nu-mi vine să cred.Cei ce le-au schimbat sau cei ce vor să le schimbe, desigur că vor fi având fiecare motivele lor. Dar de ce să ne ocupăm noi de motivele altora? Să ne ocupăm mai bine de motivele care ne-ar face pe noi, românii, să ne schimbăm aceste haine ale democraţiei. Dacă nu avem motive, dacă pentru noi sunt bune, atunci noi le păstrăm, chiar dacă toată Europa le-ar arunca. Iată însă că nici pentru noi nu sunt bune, pentru că:

1. Democraţia sfarmă unitatea neamului românesc, împrăştiindu-l în partide, învrăjbindu-l şi expunându-l dezbinat în faţa blocului unit al puterii iudaice, într-un moment greu al istoriei sale. Numai acest argument este atât de grav pentru existenţa noastră, încât ar fi un suficient motiv ca această democraţie să fie schimbată, cu orice ne-ar putea garanta unitatea, deci viaţa. Căci dezbinarea noastră înseamnă moartea.

2. Democraţia transformă milioanele de jidani în cetăţeni români. Făcându-i egali cu românii. Dându-le aceleaşi drepturi în stat. Egalitate? Pe ce bază? Noi suntem aici de mii de ani. Cu plugul şi cu arma. Cu munca şi cu sângele nostru. De unde egalitate cu cel ce de abia de 100, de 10 sau de 5 ani, aici? Privind trecutul, noi am creat statul acesta. Privind viitorul, noi românii, avem răspunderea istorică întreagă a existenţei României Mari. Ei n-au nici una. Ce răspundere pot avea jidanii în faţa istoriei pentru dispariţia statului român? Prin urmare: nici egalitate în muncă, jertfă şi luptă la crearea statului şi nici egalitate de răspundere pentru viitorul lui. Egalitate? După o veche maximă, egalitate înseamnă a trata egal lucrurile inegale. Pe ca bază cer jidanii tratament egal, drepturi politice egale cu ale românilor?

Notă: pare greu de crezut ce a afirmat Căpitanul? Luați aminte la ce se întâmplă în zilele noastre legat de acest subiect. Chiar conducătorii țării iau pâinea de la gura românilor și o dau evreilor. Nu este nicio teorie a conspirației, fraților! Este REALITATEA în care trăim. Pentru că un video face mai mult decât 1000 de cuvinte, priviți și luați aminte:

3. Democraţia este incapabilă de continuitate în efort. Pentru că împărţită în partide care guvernează, câte un an, doi sau trei, este incapabilă de a concepe şi realiza un plan de lungă durată.Un partid anulează planurile şi eforturile celuilalt. Ce s-a conceput şi clădit de unul azi, se dărâmă în ziua următore de altul. Într-o ţară în care este nevoie de construcţie, al cărei moment istoric este însăşi construcţia, acest dezavantaj al democraţiei este o primejdie. Ca într-o gospodărie în care s-ar schimba în fiecare an stăpânii, venind fiecare cu alte planuri, stricând ce au făcut unii şi apucându-se de alte lucruri care şi ele să fie stricate de cei ce vor veni mâine.

4. Democraţia pune în imposibilitate pe omul politic de a-şi face datoria către neam. Omul politic de cea mai mare bunăvoinţă devine în democraţie sclavul partizanilor săi, întrucât, ori le satisface poftele personale, ori aceştia îi distrug gruparea. Omul politic trăieşte sub tirania şi permanenta ameninţare a agentului electoral. El e pus în situaţia de a alege: ori desfiinţarea muncii sale de o viaţă, ori satisfacerea partizanilor. Şi atunci omul politic le satisface poftele. Dar nu din buzunarul său, ci din buzunarul ţării. Crează posturi, funcţii, misiuni, comisiuni, sinecure, toate puse în sarcina bugetului ţării, care apasă tot mai mult pe spinarea, din ce în ce mai istovită, a poporului.

5. Democraţia este incapabilă de autoritate. Pentru că îi lipseşte puterea sancţiunii. Un partid nu ia măsuri în contra partizanilor lui, trăind din afaceri scandaloase de milioane, din hoţie şi pradă, de frică să nu-i piardă. Nici împotriva adversarilor, de frica acestora să nu-i demaşte propriile afaceri şi incorectitudini.

6. Democraţia este în slujba marii finanţe. Din cauza sistemului costisitor şi a concurenţei dintre diferite grupări, democraţia cere să fie alimentată cu bani mulţi. Ca o consecinţă firească ajunge sluga marii finanţe internaţionale jidăneşti care o subjugă, plătind-o. În modul acesta soarta unui neam este dată pe mâna unei caste de bancheri.

ELECŢIUNE, SELECŢIUNE ŞI EREDITATE

Poporul nu se conduce după voinţa lui: democraţia. Nici după voinţa unei persoane: dictatura. Ci după legi.

Nu e vorba de legile făcute deoameni.Sunt norme, legi naturale deviaţă şi norme, legi naturale demoarte.Legile vieţii şi legile morţii. O naţiune merge la viaţă sau lamoarte după cum respectă pe una sau pe alta din aceste legi.

Rămâne un lucru de stabilit. Cine, din mijlocul unei naţiuni, poate înţelege sau intui aceste norme? Poporul? Mulţimea? Cred că i se cere prea mult. Mulţimea nu înţelege nici alte legi mai mărunte. Nu numai că nu le poate prinde ea din văzduh, dar trebuie să i se explice multă vreme, să i se repete în mod insistent, să fie chiar pedepsită, pentru a le putea înţelege.

Iată câteva legi imediat necesare vieţii ei, pe care le înţelege cu greu: că în caz de boală infecţioasă, trebuie izolarea bolnavului şi dezinfecţie generală; că în casă e nevoie să intre soarele, deci trebuie ferestre mari; că vitele, dacă sunt îngrijite şi hrănite mai bine, dau mai mult pentru hrana omului etc.

Dacă mulţimea nu poate înţelege sau înţelege cu greu câteva legi imediat necesare vieţii ei, cum îşi poate imagina cineva că mulţimea, care în democraţie trebuie să se conducă pe ea, va putea înţelege cele mai dificile legi naturale, va putea intui cele mai fine şi mai imperceptibile norme de conducere omenească, norme care o depăşesc pe ea, viaţa ei, necesităţile vieţii ei, care nu i se aplică direct ei, ci care se aplică unei entităţi superioare ei: naţiunea?

Dacă pentru a face cineva pâine trebuie să fie specializat, dacă pentru a face ghete, pentru a face pluguri, pentru a face agricultură, pentru a conduce un tramvai, trebuie specializare; pentru cea mai grea conducere, aceea a unei naţiuni, nu trebuie o specializare? Nu trebuiesc anumite însuşiri?

Concluzia: un popor nu se conduce prin el însuşi, ci prin elita lui. Adică prin acea categorie de oameni născuţi din sânul său cu anumite aptitudini şi specialităţi. După cum albinele îşi cresc „regina”, tot astfel un popor trebuie să-şi crească elita lui. La fel mulţimea, în nevoile ei, apelează la elita ei, la înţelepţii satului.

Cine alege această elită? Mulţimea?

Pentru orice „idei” sau pentru orice candidat la guvernare, se pot capta oameni. Se pot câştiga voturi. De aceea, nu depinde de înţelegerea de către popor a acelor „idei”, „legi” sau „oameni”, ci de cu totul altceva: de măiestria oamenilor în a capta bunăvoinţa mulţimii. Mulţimea e cea mai capricioasă şi cea mai nestabilă în păreri. De la război încoace aceeaşi mulţime a fost rând pe rând: averescană, liberală, naţionalistă, naţional-ţărănistă, iorghistă etc. Ridicând în slavă pe fiecare, ca după un an să-l scuipe, recunoscându-şi prin aceasta propria greşeală, rătăcire şi incapacitate.

Criteriul ei de alegere este: „Să mai încercăm şi pe alţii”. Deci alegerea se face nu după studiere şi cunoaştere, ci la noroc şi la întâmplare. Două idei contrarii. Una cuprinde adevărul şi cealaltă minciuna.

Se caută adevărul. Adevărul nu poate fi decât unul. Se pune la vot. Una întruneşte 10.000 de voturi, alta 10.050. Este oare posibil ca 50 devoturi în plus sau în minus să determine adevărul sau să-l nege? Adevărul nu depinde nici de majoritate, nici de minoritate, el îşi are legile sale şi triumfă, după cum s-a văzut, împotriva tuturor majorităţilor, chiar zdrobitoare. Găsirea adevărului nu poate fi încredinţată majorităţilor, după cum în geometrie teoria lui Pitagora nu are a fi pusă la votul mulţimii,pentru ca aceasta să-i hotărască adevărul sau să i-l nege. Şi dupăcum chimistul, care voieşte să obţină amoniac, nu are a se adresa mulţimii pentru a decide prin votul ei cantităţile de azot şi de hidrogen. Şi după cum un agronom, care a studiat ani de zile agricultura şi legile ei, nu are a se prezenta după aceea la vot în faţa unei mulţimi spre a se convinge, prin rezultatul votului, de valoarea lor.

(….) Când un stat este condus de o aşa zisă „elită”, formată din tot ce are el mai rău, mai nesănătos, mai stricat, este oare admisibil ca cineva să se mai întrebe de ce statul se ruinează? Iată cauza tuturor celorlalte rele: imoralitate, corupţie, desfrâu, în toată ţara, jaf şi pradă în averea statului, exploatare până la sânge a poporului, sărăcie şi mizerie în casele acestuia, lipsa simţului de împlinire a datoriilor în toate funcţiile, dezordine şi dezorganizare în stat, năvala străinilor cu bani din toate părţile, ca la magazinele căzute în faliment, care-şi desfac mărfurile pe nimic. Ţara se vindela licitaţie: „Care dă mai mult?” Până în cele din urmă, aici ne va duce democraţia.

În România, de la război încoace în special, democraţia ne-a creat, prin acest sistem de alegeri, o „elită naţională” de româno-jidani, având la bază: nu vitejie, nici iubire de ţară, nici jertfă, ci vânzarea de ţară, satisfacerea interesului personal, mita, traficul de influenţă, îmbogăţirea prin exploatare şi furt, hoţia, laşitatea, adică doborârea adversarului prin intrigă. Această „elită naţională” dacă va continua să ne conducă va duce la desfiinţarea statului naţional român. Deci, în ultimă analiză, problema care se pune astăzi poporului român şi de care depind toate celelalte, este înlocuirea acestei elite cu o elită naţională, având la bază: virtutea, iubirea şi jertfa pentru ţară, dreptatea şi dragostea pentru popor, cinstea, munca, ordinea, disciplina, mijloacele loiale şi onoarea.

INDIVID, COLECTIVITATE NAŢIONALĂ, NAŢIUNE

„Drepturile omului” nu sunt mărginite numai de drepturile altui om, ci şi de alte drepturi. Pentru că există trei entităţi distincte:

1.Individul.

2.Colectivitatea naţională actuală, adică totalitatea indivizilor din aceeaşi naţie, trăind într-un stat, la un moment dat.

3.Naţiunea, acea entitate istorică trăind peste veacuri cu rădăcinile înfipte în negura vremii şi cu un viitor infinit.

O nouă mare eroare a democraţiei bazată pe „drepturile omului ”este aceea de a nu recunoaşte şi a nu se interesa decât de una din aceste trei entităţi: individul. Pe a doua o neglijează sau îşi bate jocde ea, iar pe a treia o neagă.

Toate trei îşi au drepturile şi datoriile lor. Dreptul de a trăi. Şi datoria de a nu periclita dreptul la viaţă al celorlalte două. Democraţia nu se ocupă decât de asigurarea dreptului individului. De aceea asistăm în democraţie la o răsturnare formidabilă. Individul crede că poate să împieteze cu drepturile sale nelimitate asupra drepturilor colectivităţii întregi, pe care poate să o încalce şi să o jupoaie. De aceea asistăm, în democraţie, la acest tablou sfâşietor, la această anarhie, în care individul nu voieşte să recunoască nimic deasupra interesului său personal.

La rândul ei, colectivitatea naţională are o tendinţă permanentă de asacrifica viitorul – drepturile naţiunii – pentru interesele ei prezente. De aceea asistăm la nemiloasa exploatare sau chiar înstrăinare a pădurilor, a minelor, a petrolului, uitând că în urma noastră sunt sute de generaţii româneşti, copiii copiilor noştri, care aşteaptă să trăiască şi ei, ducând mai departe viaţa neamului. Această răsturnare, această rupere de raporturi căreia democraţia i-a dat naştere, constituie o adevărată anarhie, o desfiinţare a ordinii naturale şi este una din cauzele principale a stării de tulburare a societăţii de astăzi. Armonia nu se poate restabili decât prin reîntronarea ordinii naturale. Individul trebuie subordonat entităţii superioare, colectivitatea naţională, iar aceasta trebuie subordonată naţiunii. „Drepturile omului” nu mai sunt nemărginite, ele sunt mărginite de drepturile colectivităţii naţionale, iar drepturile acesteia sunt mărginite de drepturile naţiunii.

În sfârşit, s-ar părea că în democraţie cel puţin individul, încărcat de atâtea drepturi, trăieşte minunat. În realitate însă – şi aici stă tragedia finală a democraţiei – individul nu are nici un drept, căci ne întrebăm: unde este libertatea întrunirilor, unde este libertatea scrisului, unde este libertatea conştiinţei. El trăieşte sub teroare, stare de asediu, cenzură, cu mii de arestaţi şi cu oameni ucişi pentru credinţa lor, ca pe vremea celor mai tirani conducători de popoare. Unde este „dreptul mulţimii suverane” de a decide soarta sa, când întrunirile sunt interzise, iar de la vot zeci de mii e oameni sunt opriţi, maltrataţi, ameninţaţi cu moartea, omorâţi.Veţi zice: da, dar aceştia vor să schimbe constituţia, să restrângă libertăţile, să întroneze altă formă de stat! Întreb: poate susţine democraţia că un popor nu e liber şi nu-şi poate decide singur soarta sa de a-şi schimba constituţia, de a-şi schimba forma statului, cum vrea el, de a trăi în libertăţile mari sau mici pe care le vrea el? Aici e tragedia finală.

Notă: dacă am putea schimba cu adevărat ceva, credeți că ne-ar mai lăsa să alegem?…

În realitate, în democraţie omul nu are nici un drept. El însă nu şi le-a pierdut nici în folosul colectivităţii naţionale, nici în acela al naţiunii, ci în folosul unei caste politico-financiare de bancheri şi agenţi electorali. În sfârşit, ultima binefacere pentru individ.

Democraţia masonică, printr-o perfidie neasemuită se transformă în apostol al păcii pe pământ. Dar în acelaşi timp proclamă războiul dintre oameni şi Dumnezeu. „Pace între oameni” şi războire contra lui Dumnezeu. Perfidia constă în aceea că întrebuinţează cuvintele Mântuitorului: „Pace între oameni”, transformându-se apoi în apostol al „păcii”, iar pe El condamnându-L şi arătându-L ca vrăjmaş al omenirii. Şi în fine, perfidia constă în aceea că prefăcându-se a voi să apere viaţa oamenilor, în realitate nu-i duc decât la pierderea vieţii. Prefăcându-se că vor să-i apere de moartea prin război, nu fac altceva decât ating diavolescul scop, acela de a-i condamna la moarte veşnică.

Sursa: Corneliu Zelea Codreanu, „Pentru Legionari”, vol. 1, București, 1940, pg.388-393, pg.397-399

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s