TAINA SFINTEI SPOVEDANII

Taina Sfintei Spovedanii

O cunoaștem din predanii

Cât de mare rol anume

Are pentru-ntreaga lume.

 

Pentru ea Mântuitorul

A vorbit la-ntreg poporul,

Că nu este mântuire

Fără de mărturisire.

 

Pentru că Hristos ne-nvață,

Sfinții Apostoli dau povață

Să ne spovedim mereu

Slugilor lui Dumnezeu.

 

Pentru taina pocăinții

Au grăit de-asemeni sfinții;

Ei canoane au fixat

Să ne spovedim curat.

 

Și Biserica ne cheamă

Și ne-nvață ca o mamă,

Noi cu multă umilință,

Să venim la pocăință.

 

Pocăința-i taină mare,

Dată pentru fiecare,

Pentru drept și păcătos

Care crede în Hristos.

 

Pentru tânăr și bătrân,

Pentru slugă și stăpân,

Pentru cel de la amvon,

Pentru cel ce stă pe tron,

 

Pentru turmă și păstori,

Pentru cei din închisori,

Pentru cel ce zace-n pat,

Pentru tot cel botezat.

 

Și precum ne-nvață Crezul,

Spovedania-i botezul

Care spală, care curmă,

Tot păcatul, fără urmă.

 

De voiți mai mult să știți,

În Scriptură să citiți,

Veți găsi exemple multe,

De-ar fi cine să le-asculte.

 

Oare, frate, n-ai văzut

Pe David când a căzut,

Cum s-a spovedit curat

Lui Natan ce l-a mustrat?

 

Chiar și Petru râvnitorul,

Și-a trădat Mântuitorul,

Ba și-n public s-a jurat:

„Nu-L cunosc, cu-adevărat!”

 

Iar când Domnul l-a privit,

Petru jalnic s-a căit

Și a plâns în toată viața,

Umezindu-și zilnic fața.

 

Apoi Pavel, tot la fel,

Nu a plâns destul și el?

Că pe mulți creștini lega

Și la templu îi ducea.

 

Și câți sfinți și cuvioși

N-au ieșit din păcătoși,

Care-au plâns și-au suspinat

Pentru orișice păcat?

 

Tot mereu părinții noștri

Și părinții dragi ai voștri

Post de post se spovedeau

Și mereu se-mpărtășeau.

 

Ei nu amânau cu anii

Taina Sfintei Spovedanii,

Ci făceau cu pregătire

Sfânta lor mărturisire.

 

Și n-aveau atunci ca noi

Viață bună, făr’ nevoi,

N-aveau cărți de rugăciune,

Nici biserici mari și bune.

 

N-aveau preoți mulți în sate,

Dar vezi, nici așa păcate;

Nu cântau ca noi frumos,

Ci trăiau după Hristos.

 

Nu spuneau din gură multe,

Ci doreau mai mult s-asculte.

Orice vorbă, orice sfat

Le primeau cu-adevărat.

 

Și posteau în orice post,

Nu ziceau că n-are rost,

Ci mâncau ce-aveau pe masă

Și simțeau pe Domnu-n casă.

 

Astăzi însă, frații mei,

Ne-am făcut cu toții răi;

Nu voim să mai postim,

Nici să ne mărturisim.

 

În sfintele sărbători

Mulți lucrează adeseori,

Se sfădesc, se bat, înjură,

Nu se iartă, zac în ură.

 

Legea sfântă toți o strică,

De Hristos nu mai au frică,

Nici de moarte nu au teamă,

Nici pe preoți nu-i mai cheamă.

 

Nu vor nici să se cunune,

Să petreacă-n fapte bune,

Nici copii nu vor să nască,

Oameni buni din ei să crească.

 

Deci această lume rea

Oare cum ar mai putea

Să se spele de păcate

La duhovnicii din sate?

 

Când și-aceia îi întreabă

Două vorbe-așa în grabă

Și-ntr-o clipă îi dezleagă

Ce-au făcut o viață-ntreagă.

 

Ei nu știu de pravilă

Și nu pun nici stavilă,

Nu respectă nici canoane,

Vai de oile sărmane!

 

Vai de turmă și de oi!

Vai de creștinii de-apoi!

Sunt bolnavi de patimi grele

Însă nu plâng pentru ele.

 

Nu mai vezi creștin acum

Să caute duhovnic bun.

Să-l întrebe după carte

De păcatele de moarte.

 

Să-l întrebe de postește,

De se roagă, de citește,

Pe copii de-i crește bine,

La Biserică de vine,

 

Să-l întrebe de nu-njură,

De nu bate, de nu fură,

De nu zace-n preacurvii

Și-n ucideri de copii.

 

Să-l întrebe chiar de toate

Și de gânduri de se poate,

Și să-i dea canon apoi

Cum era cândva la noi.

 

Tineretul mai ales

A ajuns de ne-nțeles,

Nu mai vrea pe Dumnezeu,

Umblă azi de capul său.

 

Nu vrea tată, nu vrea mamă,

N-are jenă, n-are teamă,

Nu vrea lege, nici tradiții,

Este plin de mari ambiții.

 

Nu se-mpacă cu credința,

Toți refuză umilința,

În biserici văd muzeu,

Iar de preoți râd mereu.

 

Când răsună clopotul

Îi apucă hohotul

Și în zi de sărbătoare

Ei aleagă la plimbare,

 

Iar Duminica când vine

Nu vezi unul să se-nchine.

Te întrebi atunci de ei:

„Sunt creștini ori sunt atei?”

 

Câți din ei ar mai dori,

Doamne, a se spovedi?

Nu mai vezi copii cuminți

Care-ascultă de părinți.

 

Dar se cade ca să știm

Cum să ne mărturisim,

Cum să spunem, cum să stăm,

Ca iertare să luăm.

 

Mulți zic azi că li-i rușine,

De aceea tac mai bine.

Cum să-și spună ei păcatul

Să-i audă întreg satul?

 

Dar tu nu te rușina

Când îți spui greșeala ta.

Pentru că atunci creștine,

Când greșești, nu ai rușine?

 

Sfinții plâng când tu greșești,

Demonii, când te căiești,

De aceea, prin rușine,

Diavolu-i legat de tine.

 

Rabdă aici rușinea toată,

Să n-o rabzi la Judecată,

Când va fi cu mult mai greu,

În fața lui Dumnezeu.

 

Jena din mărturisire

E canon de ispășire,

Iar părintele-i legat

Să nu spună al tău păcat.

 

Alții spun că ar veni,

Dar n-au vreme nici o zi.

Unii vin din obicei

Și se spovedesc și ei.

 

Alții zic, mai îndrăzneți:

„Cum așa? Pe noi ne-nveți?

Dar părintele din sat

Iată, astfel ne-a-nvățat!”

 

Unii spun că n-au păstor

Așa bun în satul lor

Și încep a-l judeca:

„Pentru ce trăiește-așa?”

 

O, ce mare nedreptate,

Că nu-și plâng a lor păcate!

Cei ce judecă un păstor

Iau păcatu-asupra lor.

 

Frați creștini, așa să știți,

E păcat să osândiți,

Căci tot preotul primește

Duhul Sfânt când se sfințește.

 

Deci, prin glasul gurii lui

Este voia Domnului.

Darul deci lucrează toate,

El ne iartă de păcate.

 

Alții spun că au servici

Și păcate tare mici

Că-i auzi vorbind mereu:

„N-am ucis pe nimei eu.

 

N-am băut, nu am furat,

Sunt un om cuminte-n sat,

Pentru asta pot oricând

Să primesc pe Duhul Sfânt”.

 

Dar aceștia greu se-nșeală

Că sunt mândri, plini de fală.

Domnul nu Se dăruiește

Celui ce nu se smerește.

 

Unii spun că sunt certați

Cu vecini, cu soți, cu frați.

Deci mai bine stau așa

Că li-i greu a se-mpăca,

 

Nu cumva să se smerească

Și-apoi să se spovedească,

Că, dacă s-ar spovedi,

Duhul Sfânt i-ar sprijini.

 

Alții vin în mare grabă:

„Hai părinte, că am treabă!”

Apoi zic din nou grăbiți:

„Astăzi nu mă-mpărtășiți?”

 

Mai zic unii că fumează

Și Duminica lucrează.

Alții zic: „Nu pot posti

Nici un ceas și nici o zi!”

 

Ba defaimă sfântul post

Și socot că n-are rost

Trupul să și-l chinuiască,

Faptele să-și spovedească.

 

Unora li-i și rușine

Să se roage, să se-nchine

Pe la sfintele icoane

Sau s-asculte de canoane.

 

Alții zic: „Nu-s cununat,

Cum să merg la popa-n sat?

Am făcut păcate grele, 

N-am iertare-n veci de ele!”

 

Și aceștia greu se-nșeală,

Nici se-ndreaptă, nici se spală.

Tot păcatul arătat

Este pe deplin iertat.

 

Nici un rău în lume nu-i

Să întreacă mila Lui,

Numai tu să ai credință

Și să vii la umilință.

 

Unii nu se spovedesc

Că zic: „Nu pot să-mplinesc

Tot canonul rânduit

Ce mi-l dă la spovedit”.

 

Alții fug de spovedit

Că-i părintele grăbit,

N-are vreme să-l asculte

Când ei au păcate multe.

 

Iar femeile pe rând

Le auzi așa zicând:

„N-am să spun eu chiar pe toate,

La vreo mânăstire, poate.”

 

Dar se-nșeală foarte greu,

Amăgind pe Dumnezeu,

Și se umplu de păcate

Când le spun pe jumătate.

 

Apoi când se spovedesc,

Tot pe alții osândesc:

„Am făcut acest păcat

Îndemnată de bărbat!”.

 

Că satana le-a-nvățat

Să arunce pe bărbat,

Să urmeze-a lui povață,

Să nu spună tot pe față.

 

Ori să nu se spovedească

Ori cu rău s-o săvărșească.

Câți creștini din nesimțire

Nu merg la mărturisire,

 

Tot amână și tot lasă,

Până-i scoate morți din casă,

În zadar când moartea vine

Cheamă preotul la sine,

 

Fiindcă atuncea limba lor

Tace-n vecii vecilor,

Că-n acele clipe reci

De frica morții amuțești.

 

De afară omul pare

Ca un măr frumos și mare,

Dar de-aproape de-l privești

Numai viermi în el găsești.

 

Așa sunt creștinii azi,

Mândrii, falnici, parcă-s brazi,

Dar când vin să-i spovedești

Putregai în ei găsești.

 

Mulți sunt plini de desfrânări,

De beții, de dezbinări,

Alții nu mai vin cu anii

La Biserică, sărmanii.

 

Dar Hristos mereu ne-nvață

Sfinții toți ne dau povață

Că nu este mântuire 

Fără de mărturisire.

 

Deci și voi, creștini și frați,

Pe Hristos să-L ascultați,

Postul mare a sosit,

Hai, veniți la spovedit!

 

Taina asta-i foarte mare,

De-o primești ai și iertare.

Caută un preot bun, ales,

Și te spovedește des.

 

Astăzi poate mai găsești

Preoți buni, duhovnicești,

Mâine, oricât vei umbla,

Cred că nu vei mai afla.

 

Stai apoi cu capu-n jos,

Ca în fața lui Hristos,

Și rostește rând pe rând

Orice faptă, orice gând.

 

Spune singur, ne-ntrebat,

Nu cumva ai înjurat?

Mai gândește, ia aminte,

Nu înjuri de cele sfinte?

 

Spune-mi tu, o, frățioare,

Mergi în orice sărbătoare

La biserica din sat

Sau, din contră, ai lucrat?

 

Poate ai furat ceva

Și-ai ascuns în casa ta,

Sau ții ură și mânie

Pe vreun om sau pe soție.

 

Spune frate, spune soră,

Nu te-ai dus la nunți, la horă?

Nu te-ai dus cu gând cumva

Spre-a juca și a te-mbăta?

 

Și-apoi după ce-ai băut,

Spune-mi sincer ce-ai făcut?

N-ai căzut în desfrânare

Cu vreo fată oarecare?

 

Spune-mi, nu te rușina,

Îți păzești tu cinstea ta?

Sau trăiești în preacurvii

Și-n ucideri de copii?

 

Sau femeie dacă ești,

Spune-mi, te sulemenești?

Porți cercei, inel, beteală,

Ca să faci la toți sminteală?

 

Haine scurte nu îmbraci,

Ca bărbaților să placi?

Părul, fața îți vopsești

Sau te porți așa cum ești?

 

Spune, frate, mai postești?

Dar la moarte te gândești?

Faci tu zilnic rugăciuni,

Privegheri și plecăciuni?

 

Mai citești tu în Scriptură

Vreun cuvânt de-nvățătură?

Sau citești mai mult romane

Și învățături profane?

 

Spune-mi iarăși, o, creștine,

Folosești tu timpul bine?

Sau te-nșeli ca tot poporul

Ascultând televizorul?

 

Spune-mi însă ce mai faci,

Miluiești pe cei săraci?

Dai tu haine, pâine, bani

La bolnavi și la orfani?

 

Spune-mi toate cu credință

Și cu plâns de umilință,

Nu ascunde vreun păcat

Ca să nu rămâi legat.

 

Tot păcatul mic sau mare

E un șarpe, frățioare,

Când tu spui câte-un cuvânt

Ies din gură pe pământ.

 

Iată-un șarpe-n gura ta,

Vrei să-l scoți, dar el nu vrea.

Este un păcat prea greu,

Spune-l, pentru Dumnezeu!

 

Din rușine-l tăinuiești,

Vai, de ce nu-l spovedești?

E păcat ce faci, creștine,

Șerpii toți se-ntorc la tine.

 

Mâine, frate, postul trece,

De ce ești la suflet rece?

Mâine-i ziua Învierii,

Unde-i taina împăcării?

 

Postul Mare s-a sfârșit,

Tu, creștine, n-ai venit.

Tot amâi, mereu amâi

Și în legături rămâi.

 

Postul cel de-al doilea

A ieșit în calea ta.

Hai acum la un părinte,

Nu sta rece ca-nainte.

 

Ia pe toți ai casei tale

Și pe cei căzuți pe cale.

Un creștin dac-ai adus

E un dar pentru Iisus.

 

Înc-un post a mai trecut,

Tu, creștine, tot n-ai vrut

Să te spovedești acum

Și-ai rămas zdrobit în drum.

 

Însă tu nu te lăsa,

Alt post iată-n calea ta,

Este al Sfintei Marii,

Frate, hai, de ce nu vii?

 

Șade preotu-n veșminte,

Du-te, cazi-i înainte,

Spune-i tot păcatul tău,

Domnu-i bun, satana-i rău.

 

În zadar te-am așteptat,

Frate, iar ai amânat.

Eu în cale ți-am ieșit,

Tu de Domnul ai fugit.

 

Postul cel de-al patrulea

A ieșit în calea ta.

Vino astăzi negreșit

Gata pentru spovedit.

 

Domnul astăzi Se-ntrupează,

Tot pământu-i plin de rază,

Steaua uite-o acolo sus

Unde S-a născut Iisus.

 

Iar părintele, păstorul,

Îi jertfește trupușorul

Și-l împarte tuturor

Celor vrednici din popor.

 

Numai tu lipsești, o, frate,

Tot amâni și faci păcate,

Vino, deci, măcar acum,

Înainte de Crăciun.

 

Pentru ce să treac-așa

Înc-un an din viața ta?

Însă tu din nou rămâi

Ca și-n postul cel dintâi.

 

Eu te chem în orice post,

Tu îmi spui: „Am fost, am fost!”

Sau mă-nfrunți: „La bătrânețe,

Nu acum la tinerețe!

 

Am o viață să trăiesc,

Pentru ce s-o chinuiesc?”

Eu însă mă rog mereu

Să te-ntoarcă Dumnezeu.

 

Peste un an sau peste doi

Ne-ntâlnim iar amândoi:

„Hai la preot, frățioare!”.

„Nu acum, în Postul Mare!”.

 

După o vreme-ndelungată

Ne-ntâlnim ultima dată.

„Frate, oare te-ai mai dus

La preot, precum ai spus?”.

 

„Când puteam să merg n-am fost

Iar acum mai are rost?

Nu pot face nici metanii,

Rău am cheltuit toți anii”.

 

Nu mai trece nici o lună,

Clopotele-n sat răsună,

Moșul Gheorghe a murit

De mulți ani nespovedit.

 

Iată, frate, cum murim,

Dacă nu ne spovedim;

Și acel ce astfel moare

Nu mai are-n veci iertare.

 

Căci Hristos așa ne-nvață

Și toți sfinții dau povață,

Cum că nu e mântuire

Fără de mărturisire.

 

Sursa: „Cum putem intra în rai” Versuri duhovnicești de Părintele Ilie Cleopa

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s