24 iunie 1927: Întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail

Mișcarea Legionară, piatră de temelie pentru mântuirea neamului românesc. Astăzi se împlinesc 91 de ani de la întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail. Slavă și cinste Căpitanului și tuturor martirilor legionari, care au mărturisit, cu viața lor, credința în Hristos și în neamul românesc. Aceștia sunt adevăratele modele și pilde de jertfelnicie, stânci de care s-au zdrobit toate oștile păgâne. Aceștia sunt modelele de urmat și în zilele de astăzi, când neamul românesc este mai prigonit ca niciodată, când Sfânta Credință Ortodoxă este mai batjocorită ca oricând. Acum, când obrazul lui Hristos este lovit din toate părțile, se cuvine ca noi să nu dăm uitării jertfa lor, ci să ne străduim a-i urma și a duce, la rândul nostru, lupta cea bună pentru apărarea patriei și a credinței. Fiindcă „cel ce luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu și neamul său, nu va fi învins niciodată” (C.Z.C). De la icoană am plecat, la icoană trebuie să ne întoarcem… (Părintele Justin Pârvu)

Rugăciune pentru proslăvirea noilor mucenici

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce i-ai păzit pe cei trei tineri și pe Daniel în cuptorul cel de foc, Cel ce i-ai întărit pe Mărturisitorii ultimei prigoane, cea comunistă, să dea mărturia cea bună în fața prigonitorilor, primește de la noi această puțină rugăciune.

Sădește Hristoase Dumnezeule, jertfa lor ca o sămânță pe pământul inimii noastre. Să fie această sămânță aducătoare de roadă bună, să ne fie nouă spre început bun mântuirii și dătătoare de curajul mărturisirii Adevărului în fața celor care Îl batjocoresc. Fă, Doamne, ca pilda lor să nu fie dată uitării, ci din ea să se hrănească fiii Bisericii celei dreptslăvitoare. Fă ca virtuțile și jertfa lor să mustre lenevia  și negrija noastră, și să primim această mustrare spre îndreptarea noastră.

Cerut-a oarecând Sfânta Maria Magdalena trupul Tău, zicând Grădinarului: „Doamne, spune-mi unde L-ai pus, și eu Îl voi lua”. Tot așa și noi cădem înaintea Ta, rugându-ne Ție cu nădejdea că ne vei ierta îndrăzneala și nu vei trece cu vederea cererea noastră: „Doamne, arată-ne nouă locurile în care se află sfintele moaște ale Mărturisitorilor Tăi, ca aflându-le, să le cinstim cu evlavie”. Și dacă, din pricina păcatelor noastre nu am fost vrednici să ne închinăm lor, ne rugăm Ție cu zdrobire de inimă, Doamne, să nu lași sfintele moaște ale robilor Tăi să zacă în uitare, ci scoate-le la lumină, pentru a primi închinarea cuvenită.

Ca, închinându-ne cu evlavie, să ne putem bucura și de cinstirea lor în Biserica Ta, după cum li se cuvine, împreună cu cele ale cetelor de sfinți mucenici și mucenițe. Și împreună cu ei să Îți aducem slavă, cinste și închinăciune Ție, Dumnezeului Cel în Treime lăudat, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururi și în vecii vecilor. Amin.

Acatistul Sfinților Români din Închisori, Troparul:

Mărturisitorii cei adevărați ai lui Hristos cu vitejie au stat împotriva uneltirilor satanei, și nici prigoana, nici temnița, nici chinurile, nici lanțurile nu i-au spământat, ci cu putere de sus credința și neamul românesc au păzit. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuiește sufletele noastre.

Legiunea Arhanghelul Mihail

În faţa situaţiei de mai sus, m-am hotărât să nu merg nici cu o tabără, nici cu cealaltă. Nici să mă resemnez, ci să încep organizarea tineretului pe răspunderea mea, după sufletul şi capul meu şi să continui lupta iar nu să capitulez.

În mijlocul acestor frământări şi ceasuri de răscruce ne-am adus aminte de icoana care ne-a ocrotit în închisoarea Văcăreşti.

Ne-am hotărât să strângem rândurile şi să continuăm lupta sub protecţia Sfintei Icoane. În acest scop, ea a fost adusă la căminul nostru din Iaşi, din altarul bisericii Sfântul Spiridon, unde o lăsasem cu trei ani în urmă.

La aceste gânduri, grupul „Văcăreşti” s-a alăturat imediat. Peste câteva zile am convocat la Iaşi pentru Vineri 24 iunie 1927, ora zece seara, în camera mea din str. Florilor No.20, pe Văcăreşteni şi pe puţinii studenţi care mai rămăseseră legaţi de noi.

Intr-o condică, cu câteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu No.1:

 

„Astăzi, Vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: „LEGIUNEA ARHANGHELULUI MIHAIL”, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.” 

Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici.

Corneliu Z. Codreanu

ML Intemeietorii.jpg

Această primă şedinţă a durat un minut, adică atât cât am citit ordinul de mai sus, după care cei prezenţi s-au retras, rămânând ca să cugete dacă se simt destul de hotărâţi şi tari sufleteşte, pentru a păşi într-o asemenea organizaţie, unde nu era nici un program, singurul program fiind viaţa mea de lupte de până atunci şi a camarazilor mei de închisoare. Chiar şi pentru cei din grupul „Văcăreşti” am lăsat timp de gândire şi de cercetare a conştiinţei lor, pentru a vedea dacă nu au vreo îndoială sau rezervă deoarece păşind aici vor trebui toată viaţa lor să meargă înainte fără nici o şovăire.

Intima noastră stare sufletească din care s-a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom cădea înfrânţi sau dacă vom muri. Scopul nostru era altul: de a merge înainte, uniţi. Mergând împreună, uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea neamului românesc, orice soartă ne-ar fi dăruită, înfrângerea sau moartea, ea va fi binecuvântată şi va da roade pentru neamul nostru. Sunt înfrângeri şi sunt morţi care trezesc un neam la viaţă, după cum sunt şi biruinţe dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga, odată.

***

Ne-am strâns şi mai mult în jurul icoanei. Şi cu cât greutăţile ne vor asalta şi loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu atât vom sta mai mult sub scutul Sfântului Arhanghel Mihail şi la umbra sabiei lui. El nu mai era pentru noi o fotografie pe o icoană, ci îl simţeam viu. Acolo la icoană, făceam de gardă cu schimbul, zi şi noapte, cu candela aprinsă.

Icoana Arh.Mihail.jpg

Materia

Când ne-am adunat de la cămin cu toţii, noi cinci şi încă vreo zece studenţi din anul I şi II şi când am voit să scriem câteva scrisori, vestind hotărârea noastră d-lui Hristache Solomon şi altora, abia atunci ne-am dat seama cât suntem de săraci, pentru că toţi la un loc nu aveam bani nici măcar cât ne trebuiau pentru plicuri şi mărci. Până atunci ne duceam, de câte ori aveam nevoie, la bătrâni şi ceream. De acum înainte nu mai avem de unde cere. Să porneşti la o organizaţie politică fără nici un ban. Era şi o greutate şi o cutezanţă. În acest secol, în care materia este atotstăpânitoare, în care nimeni nu porneşte la ceva cât de mic fără să se întrebe mai întâi „câţi bani are”, Dumnezeu a vrut să arate, că, în lupta şi biruinţa legionară, materia n-a jucat nici un rol.

Prin gestul nostru cutezător, ne desolidarizăm de o mentalitate atotstăpânitoare peste veac şi peste lume. Ucidem în noi o lume, pentru a înălţa o alta până la cer. Domnia absolută a materiei era răsturnată, pentru a fi înlocuită cu domnia spiritului, a valorilor morale.

Nu negam şi nu vom nega existenţa, rostul, şi necesitatea materiei în lume, dar negam şi vom nega de-a pururi dreptul stăpânirii ei absolute. Izbeam, aşa dar, într-o mentalitate în care viţelul de aur era socotit ca centru şi înţeles al vieţii. Ne-am dat seama că pe calea aceasta, a raporturilor răsturnate, dintre spirit şi materie, am fi secătuit în noi orice curaj, orice putere, orice credinţă şi orice nădejde. Singura forţă morală în începuturile noastre nu am găsit-o decât numai în credinţa nestrămutată, că plasându-ne în armonia originară a vieţii – subordonarea materiei spiritului – vom putea înfrânge adversităţile şi vom putea birui în contra puterile satanice, coalizate în scopul de a ne nimici.

Rațiunea

O altă caracteristică a începutului nostru, în afară de lipsa de bani, a fost lipsa de program.

Noi nu am avut nici un program. Şi acest fapt va naşte desigur un mare semn de întrebare. Organizaţie politică fără nici un program izvorât din raţiune, din capul unui om sau al mai multora?

Dar nu ne-am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gândi, ci acei ce aveam aceeaşi construcţie sufletească.

Era un semnal că statuia unei alte zeiţe – Raţiunea – va fi sfărâmată. Pe aceea pe care o ridicase lumea în contra lui Dumnezeu, noi, fără a o arunca şi dispreţui, vom pune-o acolo unde e locul ei, în slujba lui Dumnezeu şi a rosturilor vieţii.

Dacă nu aveam, aşa dar, nici bani, nici programe, aveam în schimb pe Dumnezeu în suflete şi el ne insufla puterea nebiruită a credinţei.

În contra mișeliei

Apariţia noastră a fost salutată cu un uragan de ură şi de ironii. Cele două tabere ale Ligii au rupt raporturile cu noi. Studenţii de la Iaşi ne-au părăsit toţi, iar atacurile „Cuziştilor”, date până acum împotriva „Statutarilor”, se vor îndrepta de acum şi se vor înfige ca nişte săgeţi în inimile noastre.

Nu ne vor durea rănile săgeţilor, ci vom rămâne îngroziţi de ceea ce vom descoperi în oameni.

În scurt, vom fi răsplătiţi şi onoraţi pentru tot ce făcusem noi până acum, cu cele mai grele ofense şi vom primi peste obraz lovitură după lovitură. Nu vom simţi numai ura, dar vom vedea în toată goliciunea lor, lipsa de caracter şi incorectitudinea sufletească.

În curând vom deveni „exploatatori ai ideii naţionale”, în interesul persoanelor noastre. Nu credeam că acei ce se băteau acum un an cu pumnii în piept, cerând răsplată pentru pretinsele lor suferinţe, vor avea acum şi acest curaj de a ne arunca în faşă ofensa de mai sus. În curând se va afla că ne-am… „vândut jidanilor” şi chiar se vor scrie articole pline de insulte şi vor fi ţărani care vor crede şi oameni care ne vor întoarce spatele. Pe nedrept. Insulte, pe care n- au îndrăznit niciodată să ni le adreseze duşmanii, din teamă, ni le aruncau acum prietenii, fără teamă şi fără să le fie ruşine.

Dacă este adevărat că noi, care am trecut pe unde am trecut şi ale căror trupuri au suferit ce au suferit, am fi în stare de asemenea infamie, de a ne vinde în grup la inamic, atunci nu rămâne decât să se pună dinamită acestui neam şi să fie aruncat în aer. Nu merită să mai trăiască un neam care a născut şi a crescut la sânul său asemenea copii.

Dar dacă nu-i adevărat, cei ce le inventează şi le colportează sunt nişte mişei, care seacă încrederea naţiei în propriul ei viitor şi destin. Pentru aceştia nici o pedeapsă din partea ţării nu este prea mare.

Ce încredere să mai aibă neamul acesta în biruinţa şi viitorul lui, dacă în toiul luptei grele pe care o duce aude că noi, copiii, pe care el ne-a ridicat în braţele lui, punându-şi în noi nădejdile cele mai sfinte, l-am vândut.

Las acele zile numai în amintirea acelor ce le-au trăit. Lor, camarazilor mei de atunci, martori ai acelor ceasuri, le-am spus:

Să n-aveţi teamă de aceşti pigmei, căci cine are asemenea suflet, nu poate niciodată birui. Pe aceştia îi veţi vedea odată căzând în genunchi la picioarele voastre. Să nu-i iertaţi. Pentru că nu vor face- o din conştiinţa păcatului săvârşit, ci dintr-o mişelie. Iar acum de s- ar coborî peste noi iadul cu toate duhurile lui necurate, neclintiţi pe poziţie, îl vom învinge.

Până la acea dată văzusem fiara din om. Acum am văzut mişelul din om. Păziţi-vă pe voi şi copiii de azi şi de mâine ai neamului românesc şi ai oricărui neam din lume, de această racilă îngrozitoare: mişelia.

Toată inteligenţa, toată învăţătura, toate talentele, toată educaţia nu ne vor servi la nimic, dacă vom fi mişei.

Învăţaţi pe copii voştri să nu întrebuinţeze mişelia nici în contra prietenului şi nici în contra celui mai mare duşman al lor. Căci nu vor învinge, ci vor fi mai mult decât învinşi, vor fi striviţi. Nici în contra mişelului şi a armelor lui mişeleşti să nu întrebuinţeze mişelia, pentru că de vor învinge, nu va fi decât un schimb de persoane. Mişelia va rămâne neschimbată. Mişelia învinsului va fi înlocuită cu mişelia învingătorului. În esenţă, aceeaşi mişelie va stăpâni peste lume. Întunericul mişeliei din lume nu poate fi alungat prin alt întuneric, ci numai prin lumina pe care o aduce sufletul viteazului, plin de caracter şi onoare.

Primele începuturi de viață Legionară

Patru linii brăzdează mica noastră viaţă iniţială:

1. Credinţa în Dumnezeu. Toţi credeam în Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi. Cu cât eram mai încercuiţi şi mai singuri, cu atât preocupările noastre se ridicau mai mult spre Dumnezeu şi spre contactul cu morţii noştri şi ai neamului. Aceasta ne dădea o tărie invincibilă şi o seninătate luminoasă în faţa tuturor loviturilor.

2. Încrederea în misiunea noastră. Nimănuia nu i se putea servi nici cel mai mic argument despre posibilitatea victoriei. Eram aşa de puţini, aşa de tineri, aşa de săraci, aşa de urâţi şi de urmăriţi de toată lumea, încât toate argumentele scoase din starea de fapt pledau contra unor perspective de biruinţă. Totuşi mergeam înainte, datorită numai încrederii în rosturile noastre, o încredere nelimitată în steaua noastră şi a neamului.

3. Dragostea dintre noi. Unii ne cunoşteam mai dinainte, având mari legături sufleteşti, alţii însă erau copii, studenţi în primul sau al doilea an, pe care nu-i cunoscusem niciodată. Din cele dintâi zile s-a stabilit între noi toţi o legătură de dragoste ca şi cum am fi fost din aceeaşi familie şi ne-am fi cunoscut de mici copii.

Era nevoie de un echilibru interior pentru a putea rezista. Dragostea dinăuntru trebuia să fie de aceeaşi intensitate şi forţă, cu presiunea noianului de ură din afară. Viaţa noastră în acest cuib nu era o viaţă oficială şi rece, cu distanţă între şef şi soldat, cu teatru, cu declaraţii retorice şi ifose de şefie. Cuibul nostru era cald. Raporturile dintre noi erau absolut familiare. Cineva nu intra aici ca într-o cazarmă rece, ci ca în casa lui, ca în familia lui. Aici nu venea numai pentru a primi ordine. Aici găsea o rază de dragoste, un ceas de linişte sufletească, un cuvânt de încurajare, o mângâiere, un ajutor la nenorocire sau la nevoie.

Din partea legionarului nu se cerea atât disciplină, în sens de cazarmă, cât bună cuviinţă, devotament şi zel la lucru.

4. Cântecul. Probabil, nepornind pe drumul raţiunii, cu alcătuire de programe, discuţii contradictorii, argumentări filosofice, conferinţe, singura posibilitate de manifestare a stării noastre lăuntrice, era cântecul. Cântam acele cântece în care simţămintele noastre îşi găseau mulţumire.

„Pe o stâncă neagră”, cântecul lui Ştefan cel Mare, a cărui melodie, se spune, că s-a păstrat din timpul lui, din generaţie în generaţie. Se spune că în sunetul acestei melodii intra Ştefan triumfător în cetatea sa de la Suceava, acum 500 de ani. Când îl cântam, simţeam trăind acele vremuri de mărire şi de glorie românească, ne afundam în cinci sute de ani de istorie şi trăiam câteva clipe acolo în contact cu vechii soldaţi şi arcaşi ai lui Ştefan şi însuşi cu el.

„Ca un glob de aur”, cântecul lui Mihai Viteazu. Cântecul lui Avram Iancu; „Să sune iarăşi goarna”, cântecul Şcolii Militare de Infanterie de la 1917. „Sculaţi Români”, compus de Justin Ilieşu şi de Istrati, pe care noi l-am proclamat Imn al Legiunii, etc.

 

Pentru a putea să cânţi, îţi trebuie o anumită stare sufletească. O armonie în sufletul tău. Cel ce merge să fure pe cineva, acela nu poate cânta. Nici cel ce merge să facă o nedreptate. Nici cel al cărui suflet e ros de patimi şi de vrăjmăşie faţă de camaradul său. Şi nici acela al cărui suflet e sterp de credinţă.

De aceea, voi, legionari de azi sau de mâine, de câte ori veţi avea nevoie de a vă orienta în spiritul legionar, să vă reîntoarceţi la aceste patru linii de început, care stau la baza vieţii noastre. Iar cântecul vă va fi un îndreptar. De nu veţi putea cânta, să ştiţi că este o boală care vă roade în adâncul fiinţei voastre sufleteşti sau că vremea v-a turnat păcate peste sufletul curat; iar dacă nu le veţi putea vindeca, să vă daţi de o parte şi să lăsaţi locul vostru, celor ce vor putea cânta.

 

***

(…) Atitudinea noastră faţă de atacurile din afară.

Nu răspundeam. Era ceva greu pentru toţi. Ni se sfâşia fiinţa noastră morală. Era însă timpul eroismului răbdării.

O altă măsură: nimeni nu va căuta să convingă pe cineva pentru a-l determina să se facă legionar. Obişnuita tragere de mânecă şi pescuire de membri, nu mi-au plăcut niciodată. Sistemul este şi a rămas contrar, până în ziua de astăzi, spiritului legionar. Noi ne vom fixa punctul de vedere şi atât. Cine va voi, va veni. Şi va intra, dacă va fi primit.

Dar cine venea? Veneau oameni de aceeaşi esenţă sufletească cu noi. Mulţi? Foarte puţini. La Iaşi, după un an eram cu doi sau trei, mai mulţi decât în prima zi. Din ţară însă, erau mai mulţi şi se înscriau în măsura în care se afla de existenţa noastră.

Toţi acei care veneau la noi aveau două linii distincte care le puteai vedea clar:

1. O mare corectitudine sufletească.

2. Lipsa de interes personal. La noi nu se putea câştiga nimic. Nici o perspectivă surâzătoare nu se deschidea. Aici toţi, nu aveau decât de dat: suflet, avere, viaţă, capacitate de dragoste şi încredere.

Chiar dacă se strecura vreun incorect sau vreun interesat, nu putea rămâne printre noi. Nu-şi găsea mediul prielnic aici. Ieşea automat. Peste o lună, un an, doi sau trei, retrăgându-se, dezertând sau trădând.

Programul nostru

Cuibul acesta de tineri era primul început de viaţă legionară. Era prima piatră din temelie. Trebuia pusă pe pământ sănătos.

De aceea nu am spus:
– Să mergem să cucerim România! Plecaţi prin sate şi strigaţi:
– S-a făcut o nouă organizaţie politică, înscrieţi-vă cu toţii într-însa.

N-am făcut un nou program politic, pe lângă celelalte zece existente în România, toate „perfecte” în conştiinţa autorilor şi partizanilor lor, şi nu am trimis pe legionari cu el să-l fluture prin sate, chemând oamenii să se alăture acestuia pentru a salva ţara.

Şi din acest punct de vedere ne vom deosebi fundamental de toate celelalte organizaţii politice, plus cuzismul. Toţi cred că ţara moare din lipsă de programe bune. Şi de aceea îşi alcătuiesc câte un program perfect închegat şi pleacă cu el să adune oameni. De aceea toată lumea întreabă:

– Ce program ai?

Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe.

Aceasta este părerea noastră. Că deci, nu programe trebuie să creăm, ci oameni, oameni noi. Pentru că aşa cum sunt astăzi, oamenii crescuţi de politicianism şi infectaţi de influenţa iudaică, vor compromite cele mai strălucite programe.

Acest fel de om, care trăieşte astăzi în politica românească l-am mai întâlnit în istorie. Sub domnia lui au murit naţiuni şi s-au dărâmat state.

Cel mai mare rău pe care ni l-au făcut jidanii şi politicianismul, cea mai mare primejdie naţională la care ne-au expus aceştia, nu stă nici în acapararea bogăţiilor solului şi subsolului românesc, nici chiar în tragica desfiinţare a clasei de mijloc româneşti, nici în numărul mare al lor în şcoli, profesiuni libere etc., şi nici chiar în influenţa pe care o exercită asupra vieţii noastre politice, deşi fiecare în parte sunt primejdii de moarte pentru neam. Cea mai mare primejdie naţională stă în aceea de a ne fi diformat, de a ne fi desfigurat structura noastră rasială daco-romană, dând naştere acestui tip de om, creând această căzătură, această stârpitură morală: politicianul care nu mai are nimic cu nobleţea rasei noastre; care ne dezonorează şi ne omoară.

Dacă acest tip de om va continua să mai conducă această ţară, neamul românesc va închide ochii pentru totdeauna şi România se va prăbuşi, cu toate strălucitele programe cu care „şmecheria” degeneratului va şti să ungă ochii mulţimilor nenorocite. Dintre toate relele pe care ni le-a adus invazia jidănească, acesta este cel mai îngrozitor!

Toate popoarele cu care am venit în contact şi ne-am luptat noi, Românii, de la năvălirea barbarilor şi până astăzi, ne-au atacat pe linie materială, fizică şi politică, lăsându-ne intactă fiinţa morală din care, mai devreme sau mai târziu, a izbucnit biruinţa noastră, sfărâmarea jugului străin. Chiar dacă s-au aşezat în număr mare peste noi, chiar dacă ne-au luat toate bogăţiile, chiar dacă ne-au stăpânit politiceşte.

Este pentru prima dată în istoria noastră, şi de aceea ne simţim dezarmaţi şi cădem învinşi, când Românii se întâlnesc cu un neam, care nu-i atacă cu sabia, ci cu armele proprii rasei iudaice cu care izbesc şi paralizează mai întâi instinctul moral al neamurilor , împrăştiind în mod sistematic toate bolile morale şi distrugând astfel orice posibilitate de reacţiune.

De aceea piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul: nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice. „Legiunea Arhanghelul Mihail” va fi, prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decât un partid politic.

Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de un mare om politic, aşa cum greşit se crede, ci de un mare educator şi conducător, care să biruiască puterile răului şi să zdrobească tagma celor răi. Pentru aceasta însă, el va trebui să biruiască mai întâi răul din el şi din ai lui.

Din această şcoală legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calităţi de erou. Un uriaş în mijlocul istoriei noastre, care să lupte şi să biruiască împotriva tuturor duşmanilor Patriei, lupta sa şi biruinţa sa trebuind să se prelungească şi dincolo, asupra inamicilor nevăzuţi asupra puterilor răului. Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înalt, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebuie să ne dea şcoala legionară! Un om, în care să fie dezvoltate, până la maximum, toate posibilităţile de mărire omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru.

Acest erou ieşit din şcoala legionară, va şti să facă şi programe, va şti să rezolve şi problema jidănească, va şti să dea şi o bună organizare statului, va şti să convingă şi pe ceilalţi Români; iar dacă nu, va şti să învingă, căci pentru aceasta este erou.

Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptăţii; cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce neamul nostru pe căile măririi lui.

***

Un nou partid politic, fie el chiar cuzist, nu poate să dea decât cel mult un nou guvern şi o nouă guvernare; o şcoală legionară însă, poate să dea ţării acesteia un mare tip de român. Poate să iasă din ea ceva mare, cum n-a mai fost, care să frângă în două întreaga noastră istorie, şi să pună temeliile începutului unei alte istorii româneşti, la care acest popor are dreptul, datorită suferinţelor şi răbdării lui milenare, precum şi curăţeniei şi nobleţei sale sufleteşti, căci este, poate, singurul popor din lume, care, în toată istoria sa, n- a cunoscut păcatul robirii, încălcării, sau nedreptăţirii altor popoare.

***

Vom crea un mediu sufletesc, un mediu moral în care să se nască şi din care să se hrănească şi să crească omul erou.

Mediul acesta trebuie izolat de restul lumii prin întărituri sufleteşti cât mai înalte. Trebuie apărat de toate vânturile patimilor, care înmormântează naţiunile şi ucid indivizii.

După ce legionarul se va fi dezvoltat într-un astfel de mediu, în cuib, în tabăra de muncă, în însăţi organizaţia şi în familia legionară, va fi trimis în mijlocul lumii: să trăiască, pentru a învăţa să fie corect; să lupte, pentru a se învăţa viteaz şi tare; să muncească, pentru a se învăţa muncitor, iubitor de toţi cei ce muncesc; să sufere, pentru a se oţeli; să se jertfească, pentru a se deprinde cu depăşirea propriei lui persoane, slujindu-şi neamul.

Oriunde se va duce, va crea un mediu nou de aceeaşi natură. Va fi un exemplu. Va face alţi legionari. Şi lumea, în căutarea unor zile mai bune, îl va urma.

Cei nou veniţi vor trebui să trăiască în respectul aceloraşi norme de viaţă legionară.

Toţi la un loc, în aceeaşi oaste, vor fi o forţă, care va lupta şi va birui. Aceasta va fi „Legiunea Arhanghelul Mihail”.

Corneliu Zelea-Codreanu, „Pentru Legionari”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s