1938: Sfintele Paști în temnița de la Fortul 13 Jilava

Sf. Pasti, 1938, 24 Aprilie.

Imi intra umezeala în oase.

Respir aerul de pivnita, îmi simt plamânul strapuns de ace, de gloante.

Ma întind pe patul de scânduri. Ma dor oasele. Stau câte cinci minute pe o parte, câte cinci minute pe cealalta.

Ma întorc pe stânga. Aud cum îmi bate inima. Sau picura picaturi de sânge din ea?

Se scurge viata din istovitul trup.

O, tara! Cum îti rasplatesti tu pe fiii tai!

Am adormit. Visez pe Mamaia si pe Elvira Gârneata. Elvira mi-a dat sa beau dintr’o cana mare cu apa. Mamaia mi-a spus: «Tare greu o ducem. M’am mutat aici.» (Era într’un sat la mahalaua Musului, dinspre Prut.)

Eu i-am spus: «Ma duc pâna sus pe deal, cu Nicoleta si Horodni-ceanu si, când ma voiu întoarce, o sa-ti las ceva bani, sa nu ai nicio grije.»

Am plecat. Era noapte. O luna plina, stralucitoare, lumina pamântul.

*

Mi-e teama sa nu i se întâmple ceva.

Ramasa iar singura. Un ginere mort în Spania, o fata ramasa cu doi copii orfani de tata. Eu în închisoare. Alti patru copii si ei în închisoare sau gata de a fi prinsi, în urma unuia dintre ei au ramas patru copii fara nicio bucata de pâine.

Tata-meu plecat de acasa la Bucuresti, pentru a-si lua pensia de sarbatori, nu se mai întoarce. E arestat si dus într’un loc necunoscut.

Nimeni nu stie de soarta lui.

Acasa de Paste, ne asteapta mama pe toti, sa facem sarbatorile cu ea. Sunt asa de putine bucuriile unei mame batrâne, arar numai adu-nându-si puii la un loc.

La noi, de Pasti, e pustiu. Nimeni din cei asteptati. Nu-i niciun suflet lânga mama. Strainii toti o ocolesc si de teama nu-i mai intra în casa.

Bate o inima stinghera si ne cauta pe toti prin închisori, alearga dupa fiecare prin celulele noastre sa ne gaseasca. Sa ne mângâie, sa ne sarute amantele trupuri.

Dar unde, când nimeni nu-ti spune nimic si nu primesti nicio veste.

O, mama, care plângi singura în coltul tau de acasa si pe care nimeni nu te vede, sa stii ca si noi plângem pentru tine, în aceasta zi de Pasti, fiecare prin celulele noastre.

*

Ieri, Sâmbata, am rugat sa mi se trimita un barbier, ca sa-mi rada barba, crescuta zburlit de o saptamâna, pe obrazul înghetat. A venit frizerul închisorii, un biet tigan condamnat. M’a ras si m’am spalat pe ochi pentru prima oara în aceasta saptamâna.

Astept învierea Domnului.

Sa cer o lumânare plutonierului. Aici n’are de unde sa cumpere, dar poate va fi având vreuna în plus acasa la el.

Cei doi ofiteri, locotenentul Mastacan si It… au venit si ei sa-si faca serviciul înainte de închidere. Mai ales ca în camera unde sunt adus de ieri nu arde becul.

Ce nenorocire! îmi trece prin minte ca e un semn rau. Pentru prima oara în viata voiu face învierea fara lumina. Pe întuneric. Singur.

Dar ofiterii si plutonierul… dupa mai multe încercari au aprins lumina.

Mi-au adus si o mica lumânarica de ceara, pe care mi-au dat-o cu deosebita bunavointa.

Ei, în putinele minute de vizita reglementara, de doua sau trei ori pe zi, nu vorbesc cu mine. Nici ei n’au ce sa-mi spuie, nici eu nu-i întreb nimic. Singurele lor cuvinte sunt: «Aveti nevoie de ceva?» La care eu raspund întotdeauna: «Nu.»

Dar simt în ochii lor ca ei înteleg toata tragedia mea sufleteasca, îsi dau seama de importanta culpei mele si de raspunderea conducerii unei miscari de peste un milion de suflete, în care se joaca soarta unei natiuni, ca si de durerile care-mi strapung inima pentru cei de acasa si pentru fiecare din sutele si chiar miile de legionari, care în clipa aceasta primesc aceleasi aspre chinuri.

înteleg si situatia de umilinta în care sunt aruncat. Caci, privatiunea de libertate e una, iar ceeace e cu mine aici e umilire, e degradare pâna la maximum a fiintei umane.

Ceeace nu înteleg sunt poate uneltirile si toate diavolestile planuri care se pun la cale pentru nimicirea mea si a Miscarii mele.

Se cauta cu orice pret ceva, pentru a se smulge o condamnare mare. Ori redeschiderea, în vreo forma a procesului Duca, ori amestecul meu în procesul Stelescu, ori declararea drept anarhica si terorista a Miscarii de pâna acum si încercarea de condamnare pe aceasta tema. O condamnare se obtine usor prin ordin.

Totusi opinia publica va putea discerne în constiinta ei nevinovatia noastra

Si jertfa noastra va creste pâna la cer, iar Dumnezeu, supremul Judecator, ne va auzi si pe noi.

Mi-e sufletul încarcat de nedreptati.

*

M’am întins din nou pe patul acesta de scânduri. Astept ora 11 noaptea, când lumea începe sa plece la biserici. Ma învelesc cu paltonul. Nu pot sa stau pe spate, caci ma doare, dar nu stiu ce, nu pot deslusi: sira spinarii sau rinichii?

Prin crapaturile scândurii, prin rogojina si patura, vine un curent rece de pe cimentul de jos, care trece si prin haine si se opreste prin coastele slabite.

Ma întorc pe dreapta si îmi strâng genunchii la gura. Ma dor soldurile, îmi face impresia ca a copt, ca e puroiu. Nu pot sta pe o parte decât cinci minute. Pe cealalta ma doare la fel.

Ma gândesc la fata mamei (Catalina), cum doarme ea cu degetelele în gura si viseaza la Mos Craciun, care-i aduce jucarii.

De sarbatorile Craciunului dormeam în pat cu ea. Deodata o aud racnind prin somn. O trezesc: «Ce-i mama, ce s’a întâmplat?» «Mos Craciun a cazut depe casa cu un sac de jucarii.» Un înger nevinovat care nu stie de toate durerile noastre, împlineste abia 4 ani. 

*

O fi 11. Ma scol, ma spal, ma îmbrac cu paltonul. Ma asez pe marginea patului si ma uit la pustietatea din jurul meu.

Sunt singur.

Mi-aduc aminte: am mai sarbatorit de doua ori Pastile în inchi-soare. în 1925 la Focsani si 1929 la Galata.

Niciodata însa nu am fost asa de trist, cu atâta durere în mine si coplesit de atâtea gânduri.

Iau carticica de rugaciuni si încep a citi. Ma rog lui Dumnezeu pentru toti. Pentru sotia mea, atât de împovarata si îndurerata, pentru mama mea, pe care iar vor fi calcat-o si bruscat-o comisarii din Husi, pentru tatal meu, care cine stie prin ce celula zace, în aceasta noapte, pentru fratii mei deasemenea.

Apoi pentru ostasii legionari, batrâni sau tineri, acesti eroi si martiri ai credintei legionare, ridicati dela casele lor si dusi cine stie prin ce închisori.

Câta jale si câte lacrimi n’or fi acum în sute de familii românesti.

Ma rog apoi pentru toti cei morti. Bunici si rude, cum si prieteni care m’au iubit si ajutat în viata.

Ii vad pe rând pe toti. Iata pe domnul Hristache… si la urma îmi apare Ciumeti, cu grupul de legionari martiri cazuti pe vremea lui.

In fruntea lor, mare, îi vad chipul ca într’un tablou… batrân, batrân de o jumatate de mie de ani, cu plete lungi si cu coroana pe cap: Stefan, Domnul Moldovei.

Ma rog pentru el. El mi-a ajutat în atâtea si atâtea lupte.

Iata-1 si pe Generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui de martiri legionari, cu cei cazuti în ultimele lupte.

Iata lânga General, în camase verde si încins, pe Marin, eroul de pe câmpiile spaniole.

Mota, frate drag Mota, mi se rupe inima când te privesc. Am pornit amândoi, eram aproape copii, acum 15 ani în aceasta lupta. Te vad ager si netemator, înfruntând adversitatile. Sfredelind cu ochii de otel inima dusmanilor.

Te vad mai târziu coplesit de greutati si saracie, într’o Tara în care pentru Ion Mota nu se gasea pâine. Pentru aceasta sarmana de pâine în România nu era deajuns numai capul tau mare, îti mai trebuia si o inima de tradator.

Te vad muncind cu disperare. Te vad obtinând succese stralucitoare la examene, în presa, la bara, la catedra.

Te vad târît în închisoare. Umilit si plin de amaraciune, îti vad umerii încovoiati si sufletul îndoliat de atâtea atacuri miselesti. Te vad tremurând si plângând pentru mine.

Te vad plecând la moarte. Sa faci acestui Neam dovada suprema. Sa ne eliberezi pe noi prin moartea ta. Sa ne deschizi cu pieptul tau sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruintei unei generatii.

Si uita-te acum la noi, draga Mota. Eu stau aruncat ca un câine aici… pe aceste scânduri. Ma dor oasele si îmi tremura genunchii de frig.

Ai nostri toti, toata floarea acestei Românii, zace culcata cine stie prin ce temniti.

Doamne, ma rog în noaptea aceasta de înviere, primeste-mi jertfa.

la-mi viata. Caci Tie, o Tara! nu-ti trebuesc puterile noastre, Tu-vrei moartea noastra.

O fi trecut de 12. Poate si de 1.

N’am mai auzit clopotele sunând învierea.

Aprind lumânarea si zic: «Christos a înviat!»

Lumea prin sate si orase se întoarce acasa cu lumânarile aprinse. Ai nostri toti, familiile noastre, plâng în noaptea aceasta.

*

Am desfacut o cutie de sardele si am mâncat una din ele. De Luni seara n’am mâncat nimic. Am baut o jumatate cana de apa. Ghemuit deasupra rogojinei, adorm…

fragment din cartea ÎNSEMNARI DE LA JILAVA de Corneliu Zelea Codreanu

Sursa:

http://miscarea.net/codreanu-insemnari.htm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s